Să NU îți fie rușine!

Dacă urăsc ceva pe lumea asta e să aud mame spunându-le copiilor că le fac de rușine. Cum poate cineva din exterior să îți cauzeze ție un sentiment care vine din mintea ta, așteptările tale și educația ta? Credeam că idioțenia asta cu rușinea urma să dispară odată cu ultimele generații crescute cu frica gurii satului în sân, dar m-am înșelat groaznic. Ca părinți crescuți pe sistemul rușinii credem, din păcate, că dacă copiii noștrii nu se comportă fix cum vrem noi când vrem noi, atunci asta nu poate reflecta decât că i-am crescut prost și astfel are satul ( redus acum la părculețul de mămici vigilente, la părinții colegilor de grădinița/școală, la rudele de gradul 143) ce vorbi pe seama noastră. Și ne e rușineee.

Ieri la doctor o mamă și-a lăsat băiatul să plângă de durerea unui vaccin fără să îl consoleze, pentru că îi era rușine. Asistenta îi spune că ce tot plânge atât că doar nu e fetiță și se face de rușine. Băiatul învață ce e rușinea și care e efectul rușinii asupra mamei lui: o îndepărtează și e numai vina lui. Va învăța că nu trebuie să își facă mama de rușine și va învăța perfect poezia pentru serbarea de sfârșit de an.

La școală o să îi fie rușine să pună întrebări. În primele clase, pentru ca profesorul să nu îl considere prost și neștiutor. În clasele mai mari ca să nu pară prea interesat de școală, căci și asta e o rușine. Și așa dispare ”De ce?”-ul și apare un adult care va vrea informația culeasă, mestecată și scuipată, gata de a fi înghițită, oricât de aberantă ar fi.

Ajunge la serviciu și îi e rușine să își spună părerea, de frică să nu râdă cineva de el și își pierde orice simț al inovației. Îi e rușine dacă face greșeli și devine extra precaut, ba chiar va minți dacă poate, ca să iasă basma curată. Va căuta reguli și proceduri pe care să le urmeze pas cu pas, orbește ca să nu poată greși.

Întâlnește o fată și îi va fi rușine pentru orice stângăcie are. Îi va fi rușine și să îi spună că o iubește dacă în gașca lui așa ceva nu se face. Îi va fi rușine dacă e prea slab sau prea gras sau prea păros sau prea chel. Îi va fi rușine dacă nu reușește să își facă căsnicia să funcționeze, dar va înghiți tot și va continua. Va face copii și îi va fi rușine dacă nu sunt perfecți și așa cum spun alții că trebuie să fie. Așa va închide bucla și va crea următoarea generație sub umbra rușinii.

Nu suntem proști destul dacă nu lăsăm rușinea să ne și omoare. Suntem pe primul loc în Europa la decese cauzate de cancer mamar și de col uterin pentru că probabil ne e rușine să mergem să ne căutăm în părțile… rușinoase. Suntem pe primul loc în Europa la avorturi pentru că ne e rușine să vorbim deschis despre educație sexuală în școală, la care se adaugă frica unor puritani că o să știe copiii prea multe ”prostii”.

Una e bunul simț și buna creștere din care izvorăște rușinea personală a unei greșeli și alta e rușinea învățată progresiv și izvorâtă din ce va zice lumea. A doua e o mare porcărie zic eu și niciun copil nu are nevoie de ea.

Hai să ne lăsăm demonii acasă și nici măcar să nu ne învățăm copiii cuvântul ăsta scabros!

ae7e3df2a028a9b8f949c08932533560

 

 

 

 

Din broască nu se naște crocodil sau LEGO Mania

De două săptămâni, în fiecare dimineață când cel mic e în acomodare la bonă, eu fac ce ar face orice divă singură acasă: ordine în Lego-urile celui mare. Am luat cutiile URIAȘE pline de mașini distruse, stații rupte și piese libere și am reconstruit toate stațiile. Am refăcut toate mașinile de poliție, mașinile de pompieri și mașinile de mină. Am aranjat totul frumos pe drumuri și m-am hotărât că trebuie sortate toate piesele pe culori și depozitate frumos în cutii. Am comandat cutii și am început sortarea, până mi-au ieșit numai piese pe ochi. Ca o divă! ( Știu că nu vă dați seama ce înseamnă asta. O stație are cam 800 de piese si o mașină cam 200. La un calcul ușurel dă cam 7000-8000 de piese aruncate vraiște în niște cutii.)

Într-o seară, cel mare mă ajuta să refacem o stație și nu găseam nici picurați cu ceară o piesă de 1/6 gri. O căutam deja disperați de vreo 10 minute când am decis să o lăsam naibii și să o înlocuim cu prima piesă de 1/6 pe care o găsim, indiferent de culoare, căci oricum e în spate și nu se vede. Evident la următoarea piesă de negăsit copilul zice repede „Las-o mami. Hai să punem altă culoare că nu se vede”. A prins rapid șmecheria.

Terminăm cu stația și trecem la o mașină. Se repetă povestea, dar de data asta era o piesă din fața mașinii, care se vedea binișor. Copilul, repede să o înlocuim. Eu nu. Păi de ce nu? Păi e în față și se vede. Păi ce are dacă e în față?… Deja îi auzeam pe cei de la Marfar cu ”Las-o măi că merge așa!”.

No bun. Dilemă: cum să înveți copilul să facă treaba cât mai bine, dar să fie totuși eficient? Cât timp se consideră a fi eficient să cauți o nenorocită de piesă într-un maldăr de piese când știi că mașina/stația respectivă o să fie distrusă în maximum o săptămână? Voi aveți vreo idee?

Eu, având deja prea multă muncă, m-am decis să nu îmi stresez mintea blondă cu dileme parentale și dacă o ieși un fușeritor, măcar poate o să fie un creativ descurcăreț. Exact ca mă-sa! 😉

În altă ordine de idei, m-am mai prins de o treabă. Plodul ăsta e înnebunit după Lego pentru că acum 2 ani, am fost amândoi de mânuță trei zile la rând la expoziția de Lego ca să ne zgâim la construcții și pentru că în loc să îmi fac manichiura, să mă uit la seriale și să mă relaxez, eu asamblez stații de poliție de Lego.

De abia aștept să crească băieții și să înnebunim complet:

 

Ojă roșie și muci în ceai

Ojă roșie și muci în ceai descriu cel mai bine ultima săptămână în familia noastră. Așa ne-a fost Crăciunul. De duminica trecută cel mare a răcit destul de rău așa că pregătirile noastre de Crăciun s-au limitat la multe ceaiuri pline de muci și la cele trei încercări ale mele de a-mi face unghiile, iar oja roșie să reziste mai mult de o zi sau măcar să apuce să se usuce uniform. Pe lângă asta am mai făcut pe la 5 dimineața, între aerosoli, medicamente și liniștit copii, o ciorbă și o friptură. Am avut o senzație stranie de Crăciun ratat. Nu îmi spuneți de Crăciunul din suflete și alea alea, că știu povestea. Am citit până și pe blogul lui Chirilă cum trebuie să stea treaba.

Numai că în realitate treaba stă altfel. Crăciunul e o experiență fericită, multi-senzorială care se construiește an de an în copilărie și adolescența. La noi acasă era minunat Crăciunul: copiii făceau bradul, mamele făceau munți de mâncare, tații erau cu liste prin oraș la cumpărături de ultim moment, frământam cu rândul la cozonacul pe care îl făcea bunica, mergeam la colindat vecini și colegi, ne strângeam toți să deschidem cadouri și să cântăm pe lângă brad, mergeam la biserică și nu eram niciodată mai puțin de 9 în casă… Îmi amintesc încă cel mai grozav cadoul pe care l-am primit vreodată: o bluză de trening roșie cu galben. Îmi amintesc și anul în care am cântat în corul de Crăciun al bisericii deși sunt complet afonă.

Cu portretul ăsta în minte, ca adult încerc să reconstruiesc o experiență similară, pentru mine și pruncii ăștia mucoși. Am schimbat multe din ce făceam acasă și ne-am creat propriile tradiții, dar sunt unele lucruri care simt că îmi lipsesc: mirosul de cozonac proaspăt, mersul la colindat cu colegii până spre dimineață, masa prea-îmbelșugată din ziua de Crăciun și senzația de familie care muncește cot la cot pentru a crea Crăciunul.  Așa că după mulți ani cred că o înțeleg pe mama pe care o prindea tot timpul ajunul gătind încă pentru clan și care era ultima să apuce să se spele și să se aranjeze. Cred că așa crea ea fericire. O masă îmbelșugată era limbajul dragostei pentru ea. Era fericire ieșită din mâinile ei. În metamorfoza mea spre adult și părinte încerc să găsesc limbajul meu propriu, să creez fericirea mea cu mâinile mele. Dacă e să fie cu miros de cozonac și muncă până pic, așa o să fie. Peste vreo 20 de ani pot să se plângă băieții liniștiți, căci știu să le explic cum stă treaba cu mamele nebune.

Și ca să încheiem anul în ton mai bun, am niște întrebări care mi-au rămas pentru anul viitor:

  • Ce naiba de ojă roșie să îmi iau ca să reziste măcar 3 zile, să nu pice la spălat vase și să se usuce în 3 secunde?
  • Oamenii care au băile super ordonate și nu au la vedere nici măcar o periuță de dinți, totul fiind pitit în dulap sunt oare închiși și secretoși sau mult prea ordonați?
  • Ce poți face cu cărțile pe care le-ai cumpărat, dar nu îți plac? Există vreun site de schimb liber de carți care nu îți plac?
  • Ce se întâmplă cu sacii noștrii de gunoi? Oare îi deschide cineva și zice: Oai, ce grețoși sunt ăștia?
  • Dacă ai un maldăr de haine în dormitor, care tot crește căci nu apuci să le pui la loc, îl poți împodobi ca brad de Crăciun? Poți fi dezordonat acasă și ordonat la serviciu?
  • De ce nu ninge serios numai de Crăciun și după aia să vină primăvara?
  • De ce nu putem mânca cât vrem, fără efecte adverse, numai o dată pe an?
  • De ce nu poți să te cerți tare cu vecinii, fără să îți fie frică că o să îți dea foc la casă după aia?

Se pare că am ce scrie și anul viitor, așa ca m-am decis să nu mă las, chiar dacă vă plictisiți și nu mai citiți nimic. Nu mă las până nu mă închide WordPress-ul că ocup spațiu degeaba!

Vă pupez cu drag. Să aveți zile cum vrea sufletul vostru!

 

 

 

 

O idee posibil faină

La noi în sat am învățat că atunci când faci un lucru bun și de care mai ești și mândru atunci să îți ții gura și să nu te lauzi in dreapta și stânga. În ideea asta am tot stat și m-am gândit dacă să vă zic sau nu ce am făcut. Am decis să vă zic, căci poate e mai de ajutor zisă decât ținută. Poate o puteți prelua și ajutăm mai mulți în modul ăsta.

Vă introduc în context cu două informații.

Prima: Balaurul cel mare tocmai o să facă 5 ani. De cel puțin jumătate de an umblă aproape zilnic după el cu un catalog de Lego și salivează pe un set de Lego mare, frumos și scump. Mult prea scump pentru cât e el capabil să rămănă entuziasmat de o jucărie. Așa că am decis să îi testăm perseverența și  i-am promis că îi luam setul de ziua lui. După 6 luni, când l-am întrebat ce vrea de ziua lui a rămas fidel ideii de Lego.

A doua: Camera lui arată ca un magazin de jucării. Am greșit și știm asta și remediem mania pas cu pas. Numai că durează un pic până ne educăm și pe noi părinții…

Și acum ideea cu potențial bun: Luând informațiile de mai sus ne-a venit ideea de a propune invitaților de la petrecerea balaurului să îi luam împreună setul de Lego și doar atât. Un cadou mare din partea tuturor urma să fie mai simplu pentru părinți, bine pentru camera lui, bine și pentru noi. Am făcut un calcul simplu și am ajuns la concluzia că e nevoie de 30-50 de lei de la fiecare copil invitat și se acoperă perfect costul cadoului.

Bucuroși de idee, expun moștenitorului tronului ce m-am gândit. Copilul aude doar Lego și evident că e de acord. Așa că dă-i și scrie părinților. Dar hopa, apare buba. Cum să cer eu de la părinți o sumă de bani pentru copilul meu? Dacă cineva vrea să ia cadou mai ieftin de atât sau are deja o jucărie dublură pe care vrea să o dea mai departe? Nu era bine deloc. Așa că ne-a mai venit o idee: dă fiecare cât vrea și dacă vrea, iar ce este peste suma cadoului donăm unei asociații care are programe pentru copii de grădiniță și căreia noi donăm o sumă modică lunar.

Zis și făcut. Cam jumătate din părinți au contribuit la acest cadou și am strâns o sumă foarte frumoasă de 700 de lei. Din ei, 400 de lei au mers ca donație, iar restul au fost parte din cadou.

No? Ce ziceți? Nu e o idee faină?

PS: TULAI! Ăsta e al 100-lea post al meu. Mi-am zis că la 100 mă decid dacă mai continui sau nu. Ce post fain pentru numărul 100! Mi-s mândră ca un pepene în pârg. Fac boom acușica. 🙂

 

Iepurele drogat

La cateva zile eu si Hori incercam sa avem impreuna o activitate creativa. Ieri am ales Omida mancacioasa a lui Eric Carle si trebuia cu ajutorul buretilor si culorii sa obtinem o omida grozava, cam asa:

d19Idee minunata, copil incantat si sa incepem activitatea cu taierea unui burete de baie vechi in 2 cerculete. Aici a intervenit primul sfarsit al lumii de ieri, cerculetele erau prea mici si copilul le vroia MARRIIIII. Am rezolvat cumva trecerea apocalipsei, continuam si obtinem ceea ce eu am numit un Iepure drogat:

IMG_20150521_082142Copilul e extaziat, rasete, distractie, bureti plini de apa si culori.. cand a doua apocalipsa a avut loc: copilul a cazut de pe scaun. Tragedie in metru antic, de ce are el acum scaun fara manere, scaunul e de vina, lacrimi de crocodil si am rezolvat cumva sa nu se termine lumea nici de data asta.

Azi dimineata distractie, pupaturi, rasete pe seama Micutului Baunel. Hori rade din tot sufletul si se distreaza cand vai, iarasi se termina lumea: nu i-am dat sosete cu Fulger.. rezolvam si asta si ultima apoclipsa pe ziua de azi are loc cand i-am pus la baie un prosop mare in loc de unul mic. Dupa amenintarea ca nu ma mai iubeste niciodata am remediat si asta si ne-am impacat.

Si v-am povestit toate astea pentru ca e un talc si aici. Intensitatea cu care isi traiesc momentele copiii este extraordinara, fie ele momente bune sau rele. Modul in care se descarca de suparare sau se incarca cu veselie e maxim, totul e la maxim si mie mi se pare extraordinar.

Ca adulti invatam sa ne controlam sentimentele si reactiile, sa le atenuam si sa le dam fete mai sterse. Din pacate facem asta si cu bucuriile, nu numai cu tristetile, enervarile si supararile, si invatam sa pierdem tristetile mari din lucruri mici dar si bucuriile mari din lucruri mici.

Asa ca azi am ras o tura buna de Iepurele drogat si i-am zis lui Hori ca e in regula sa nu ma mai iubeasca cand el nu vrea sa ma iubeasca si l-am lasat sa planga si sa fie suparat cat a vrut el..cam 1 minut..caci si supararea fuge repede ca si iepurele nostru 😉

Va provoc sa va gasiti si voi un Iepure drogat azi. E musai! Si imi puteti zice si mie. E musai! 😉

Pe langa subiect: In unele nopti visez in romana, in altele in engleza..asa sunt si postarile astea.. cum vorbeste noaptea.