Invenție umană contraindicată

Mașina de spălat vase este una din cele mai proaste invenții ale umanității. Cred că dacă am verifica niște statistici am descoperi că momentul la care mașinile de spălat vase au ajuns la un preț civilizat a coincis cu momentul în care câștigurile cabinetelor de psihoterapie și a sălilor de yoga au început să crească. Micile gospodine lipsite de momentul zilnic de spălare a vaselor ratează șansa de a petrece timp de calitate cu propria mintuță.

Privată temporar de pastile de spălat vase, m-am bucurat de un moment scurt de introspecție. Mintea mi-a sărit către o poză a clasei copilului de la ceva concurs cu obstacole. Mi-am amintit că am văzut în ea un băiețel foarte simpatic, care cică e foarte bun și la matematică. Ce mândrii trebuie să fie părinții lui, m-am gândit. Mândrii de reușitele fiului lor.

Poate că ne uităm mai încrezători către un viitor necunoscut pentru care ar putea fi mai bine echipați, dacă sunt primii la școală. Sau poate dacă ei reușesc să fie primii, atunci de fapt suntem noi, părinții, primii. Bagajul genetic dat de noi plus creșterea dată de noi plus timpul dat de noi plus efortul dat de noi. Probabil în competiția cu tot restul lumii, suntem la faza în care noi nu mai avem prea multe premii de luat, dar acum putem să le luăm prin cei pe care credem că încă ii mai creăm. Și evident că plesnim de fericire când reușesc ceva deosebit.

Locul 7. Poate o să plesnesc în altă zi. Deocamdată a venit să mă ajute să spal vasele. Nu-i rău deloc. Poate e mai bine fără pastile de spălat vase.

 

Chinezul mic și oropsit

Nu știu cum m-a ajutat bunul Dumnezeu să nu ajung niciodată până acum într-un avion plin de chinezi care nu vorbesc o boabă de engleză, dar orice bine se termină cumva. Eram înconjurată de ei. Un grup măricel, de septuagenari, toți numai un tic, umpleau sala de așteptare și stăteau fie într-o tăcere completă, fie într-o urlare de sunete ascuțite.

Pe la marginea grupului stăteau stingheri doi tineri, undeva pe la 25 de ani. La un moment dat el zice ceva și ea îi trage o palmă zdravănă peste piept. Așa, ca o glumă între iubiți. El mai zice ceva și ea jap, jap încă două palme. Stau un pic tăcuți, el o atinge pe picior și ea jap încă o palmă peste față. Părea ceva hârjoneală de iubiți, numai că niciunul nu râdea după. Trec două minute alt jap jap acompaniază tusea sufocantă a unei colege de grup.

Nu mai răbdă și îi întoarce spatele. Îi văd și eu fața ușor tâmpă și perfect plată care totuși nu poate fi motiv de atâtea palme. Mă zgâiesc la el și deodată se vede strălucind în soare unghia  degetului mic, lungă de mai bine de jumătate de centimetru, pilită frumos într-o formă pregătită de manechiură franțuzească pentru care orice domnișoară ar fi plină de invidie. Mă uit mai bine. Unghia pereche de la cealaltă mână se ridica spre ureche grațios. Mi-am întors repede privirea speriată și mi-am pironit-o pe o tanti care clipea des parcă cu toată fața.

Măi, tipul ăla și-o merita. E clar că și-o merita! Păi să facă fata geloasă pe așa unghii frumoase și utile?

Pentru fata brunetă din autobuz

Dragă fată brunetă din autobuz, care azi plângea că s-a despărțit de el și care probabil nu va citi niciodată această scrisoare,

O iubire după care plângi așa tare e o iubire care te-a făcut să plutești, să râzi nebunește, să chicotești în tine, să dai din gene și să vezi cum lumea se mișcă cu încetinitorul, să respiri primăvara ușoară ca un fulg, să crezi că pentru câteva ore, poate zile, pământul se rotește numai pentru voi, să crezi că trăiești ceva ce nu a mai trăit nimeni niciodată.

Când nu o să mai ai lacrimi de plâns și uitarea o să muște încet din povestea asta, întoarce-te către o bătrânică grăsană cu ochelari supradimensionați din autobuz și zâmbește-i știind că ai trăit unul din rarele momente din viață care te lasă fără aer, care te aruncă în nori și îți dai seama cât de sus ai plutit numai după cât de tare doare căderea.

Iar data viitoare, când o să îți zici să fii precaută și să te păzești, lasă prostiile astea, uită-te spre abis și lasă-te să cazi în nebunie cu toată forța ta.

No, acuma, șezi, plângi și ia de ascultă și asta https://soundcloud.com/dncliberty/ane-brun-all-my-tears-peaky-blinders-dnc-liberty-edit

Melci și morminte

Vinerea Mare mergem la cimitir. E un obicei din sat de la bunica, la care, deși mutată la oraș de zeci de ani, nu a renunțat niciodată.

În Alba cimitirul e gol. An de an, fără să ne dăm seama mergem la bunicu și la bunica prima dată. La ei stăm cel mai mult. Sergiu se cățără pe mormântul vecin. Insistăm să se dea jos. Sare distrat și stromșește fără să vrea un melc. Mormântul vecin adăpostește acum un Nicolae decedat în 1943 și un melc decedat în 2018.

Plecăm spre Buna bătrână. La ea nu stăm mult.  Mi-o amintesc clar când a venit la bunicu să îi ceară un clește ca să își scoată un dinte că o durea. Pe mormântul ei doi melci treceau unul peste altul într-o postură ciudată, semisexuală.

Mergem la tușa Miți și la Călin. Mormântul ei e lângă o fântână de unde mai demult scoteam apă. Era mătușa mea preferată. Incredibil de frumoasă, cu un păr alb superb, tot timpul pieptănat și cu un turban verde. Sergiu aleargă printre morminte cântând Gingle Bells.

Plecăm. Văd că Sergiu a dispărut. Mă duc să îl caut. I-am auzit râsul și l-am văzut alergând. Se joacă de-a ascunselea printre morminte. Îmi pică ochii pe o cruce frumoasă. Ruxandra, născută 1921, decedată 1998. Dau să alerg spre Sergiu. Aud sunetul de cochilie spartă și simt cum îmi alunecă piciorul.

De după o cruce apare râzând copilul. Cânta Gingle Bells unui melc înspăimântat.

Îl iau în brațe și fugim împreună spre mașină. Salut bunicule. Ne vedem la anu. 

 

 

linii nesăbuite

te uiți în oglindă și nu te mai recunoști. contururi ciudate și umbre se ascund rușinate de privirea ta. când întorci capul ies iarași la lumină. nesăbuitele, le-ai prins cu colțul ochiului. știi că sunt acolo și că în curând o să se instaleze ca acasă la ele.

te uiți la forma ciudată pe care o ia corpul tău și cauți cu mâna finețea lui trecută. cauți cu mâna liniile pe care le-ai învâțat atâția ani și degetele îți tremură speriate peste forme noi, necunoscute. când au apărut oare? când ai fost înghițit de costumul ăsta. nu, nu ești tu, tu ești tot acolo dedesubt, așa cum erai când soarele îți zâmbea în față și nisipul scărțâia sub picioare nepăsător la urma pe care o lăsai.

te uiți la costumul nou și o întrebare te sufocă. cît timp va trece până va fi înghițit de un costum și mai urât? cât timp va trece până se va pune încă un strat și încă unul și încă unul, până te vei sufoca complet sub ele și nu se va mai vedea nicio urmă din tinele pe care îl știai tu?

acoperă oglinda. acoperă ochii. aleargă. aleargă înapoi. nu te opri, nu te poate prinde din urmă. aleargă. râzi. fugi nebunește și apoi aruncă-te cu toată puterea în ce a mai rămas din timpul ăsta care se va dizolva sub straturi noi de linii nesăbuite.

Jurnal de voluntar amator – Episodul în care m-am mâhnit

Sâmbătă am fost iarăși la plantat. Fiecare plantare are un episod aici pe blog dacă sunteți curioși de cum au decurs în timp ostilitățile (1, 2, 3) , și toate sunt roz și un pic flu-flu, mai puțin ăsta de azi.

Măi, îs mâhnită. M-am mâhnit că suntem ca niște copii proști care nu au înțeles încă că voluntar e că tu vrei și dacă tu vrei e pentru că tu crezi în ceva și dacă crezi în ceva și crezi că poți face și tu diferența, atunci de aia ești acolo și trebuie să dai tot ce poți tu în ziua aia.

Dacă te-ai înscris pe listă, iar lista s-a epuizat din prima zi semn că sunt mulți care vor să participe, atunci sâmbătă când te trezești nu există că e cam friguț, că stă să plouă, că ești un pic răcit. Dacă poți umbla și pământul se învârte încă, atunci îți scoți curu din casă și mergi la plantat.

Dacă ai venit, atunci ascultă ce zice nenea volunarul responsabil de parcelă, că poate chiar știe ce zice. Îi fain, suntem toți excitați, vrem să punem cât mai mulți copaci. Îi mega bine, dar taci din gură și ascultă.

Dacă ai ascultat, atunci îi vremea de plantat. Trebuie să decopertezi iarba? Da. Îi ușor? Da. Trebuie să sapi, să rupi rădăcini, să dai zdravăn la hârleț? Da. Îi ușor? Nu prea. Ești obosit? Lasă, că te refaci duminică. 3 ore, atâta ai de lucru. Facem o pauză scurtă, băgăm un energizant caloric, facem o poză și înapoi la săpat.

Dacă ai pus și puietul bine, atunci îi vremea de bătucit. Cu mâini, cu picioare, cu ce știi tu. Trage de el și vezi de mișcă. Mișcă? No atunci nu-i bine. Nu pleca, că nu ești plătit la numărul de puieți plantați. Fix un pas mai ai de făcut și după aia ce o vrea Dumnezeu. Până la Dumnezeu, fă tu treaba ta ca lumea.

Și atât.

Măi, nu zic, sunt sigură că am greșit și noi, dar am stat și în genunchi lângă puieții aia sperând că poate într-o zi o să fie o pădure și noi o să plesnim de mândrie.

E fix așa de simplu să încerci să faci o treabă bună, altfel ce sens are să mergi undeva voluntar?

 

 

Momentul ăla în care îți e frică de tine

Vorbeam și vorbeam și deodată mă auzeam. Eram un Coelho al întâlnirii. Fiecare cuvânt emana înțelepciunea zecilor de generații dinaintea mea. Ziceam despre valori și ziceam despre intenții și ziceam despre adevăr și despre datoria față de tine și la un moment dat m-am ridicat și m-am văzut de sus cum stăteam tolănită, cu toată greutatea ucigând scaunul de sub mine, cu laibărul verde ridicat pe gât într-o postură princiară și vedeam cum mă făceam tot mai mare și celălat tot mai mic și cum desfășuram în fața mea povești despre cavaleri și despre curaj nebunesc.

În momentul ăla mi-a fost frică de mine. Mi s-a făcut frică tare de tot și m-am făcut mică și m-am ascuns într-un colț. Mi-a fost frică că am ajuns la vârsta la care mă pot purta ca o stafidă jumbo plină de maxime. Aș putea trăi numai din asta. Să mă rostogolesc din birou în birou, să miros problemele și să convoc oamenii să ia întelepciune. După asta aș deveni o smochină jumbo plină de truisme. Atunci nu m-aș mai rostogoli prin birouri căci ar veni lumea direct la mine să îmi aducă ofrande și eu doar să vorbesc, iar când cuvintele vor deveni inutile voi tăcea și voi aștepta ca lumea să îmi înteleagă privirea. După un timp vor veni noaptea pe furiș și mă vor arunca la coș și în locul meu vor pune un copac, mult mai frumos și mai util, la fel de tăcut, dar măcar producător de oxigen.

M-am ridicat din colț îngrozită de viitorul meu. Mi-am pus un sifon. M-am legat cu o ață de birou ca să nu îmi iau zborul. Nu aș vrea să fiu o stafidă jumbo care să și zboare.