De fapt nu e chiar așa de rău

De doi ani, după ce am adus lumii o incredibiloasă contribuție cu al doilea meu băiet, duc pe picioare o greutate mult mai mare decât cea normală mie și mult prea mare pentru cât poate duce garderoba mea.

La nivel conștient pot afirma că mă lupt activ și serios cu demonul ăsta și cumva tot el învinge. Cât a fost plecat minunatul meu soț am pus vina pe stres și pe lipsa completă de timp de a mă ocupa de mine. Minunatul soț s-a întors și eu sunt tot la fel de sexi și de apetisantă ca înainte. Știu ce înseamnă greutatea extra pentru sănătatea mea și știu ce înseamnă în contextul bagajului genetic de cancer și infarcturi ale familiei mele. La nivel declarativ știu toată povestea. A venit vara. La nivel vizual oglinda și garderoba de sezon mă lovesc dureros. Și deși știu toate astea nu reușesc să dau încă de momentul de film în care mă ridic din cenușă ca un flamingo grațios și îmi iau zborul spre mărimea M.

Dacă totuși de fapt nu e chiar așa de rău? Dacă totuși am fost la cumpărături și mi-am găsit haine de vară care chiar îmi plac? Dacă totuși bolile alea mă vor ocoli și mă vor lăsa să mor în somn la 76 de stop cardiac ca bunica mea? Nu ar fi chiar așa de rău. Și ce e chiar așa de rău în greutatea asta? Aș putea să nu mă mai uit în oglindă mai deloc sau numai la față, acolo arăt încă binișor. Dacă nu m-aș mai cântări deloc și aș avea numai grijă ca hainele noi să mă încapă? Dacă aș lua un ibuprofen când mă doare șoldul și aș ignora alte dureri? Dacă mi-aș spune că e normal să fiu așa, doar am doi copii și m-aș concentra pe ei și doar pe ei?

Vedeți ce creier șmecher am? Tocmai mă salvează de disconfortul unei diete pe viață din cauza căreia el ar rămâne fără zaharul lui prețios. În plus de asta ar trebui să se chinuie un pic și el e mega mega leneș. Ce motive aiurea pentru slăbit îi dau eu. Ce câștigă el din toate astea? Dar pe bune. Nimic! Numai stres și niciun câștig. Fusta neagră strâmtă poate fi înlocuită ușor cu verde largă, iar înghețata produce doar serotonină. Mno…cred că eu sunt nebună și el e cel rațional și eficient.

Voi care ați slăbit și ați rămas așa cu ce l-ați momit să nu vă saboteze pe fuckerul ăsta care ne controlează viața?

Melci și morminte

Vinerea Mare mergem la cimitir. E un obicei din sat de la bunica, la care, deși mutată la oraș de zeci de ani, nu a renunțat niciodată.

În Alba cimitirul e gol. An de an, fără să ne dăm seama mergem la bunicu și la bunica prima dată. La ei stăm cel mai mult. Sergiu se cățără pe mormântul vecin. Insistăm să se dea jos. Sare distrat și stromșește fără să vrea un melc. Mormântul vecin adăpostește acum un Nicolae decedat în 1943 și un melc decedat în 2018.

Plecăm spre Buna bătrână. La ea nu stăm mult.  Mi-o amintesc clar când a venit la bunicu să îi ceară un clește ca să își scoată un dinte că o durea. Pe mormântul ei doi melci treceau unul peste altul într-o postură ciudată, semisexuală.

Mergem la tușa Miți și la Călin. Mormântul ei e lângă o fântână de unde mai demult scoteam apă. Era mătușa mea preferată. Incredibil de frumoasă, cu un păr alb superb, tot timpul pieptănat și cu un turban verde. Sergiu aleargă printre morminte cântând Gingle Bells.

Plecăm. Văd că Sergiu a dispărut. Mă duc să îl caut. I-am auzit râsul și l-am văzut alergând. Se joacă de-a ascunselea printre morminte. Îmi pică ochii pe o cruce frumoasă. Ruxandra, născută 1921, decedată 1998. Dau să alerg spre Sergiu. Aud sunetul de cochilie spartă și simt cum îmi alunecă piciorul.

De după o cruce apare râzând copilul. Cânta Gingle Bells unui melc înspăimântat.

Îl iau în brațe și fugim împreună spre mașină. Salut bunicule. Ne vedem la anu. 

 

 

linii nesăbuite

te uiți în oglindă și nu te mai recunoști. contururi ciudate și umbre se ascund rușinate de privirea ta. când întorci capul ies iarași la lumină. nesăbuitele, le-ai prins cu colțul ochiului. știi că sunt acolo și că în curând o să se instaleze ca acasă la ele.

te uiți la forma ciudată pe care o ia corpul tău și cauți cu mâna finețea lui trecută. cauți cu mâna liniile pe care le-ai învâțat atâția ani și degetele îți tremură speriate peste forme noi, necunoscute. când au apărut oare? când ai fost înghițit de costumul ăsta. nu, nu ești tu, tu ești tot acolo dedesubt, așa cum erai când soarele îți zâmbea în față și nisipul scărțâia sub picioare nepăsător la urma pe care o lăsai.

te uiți la costumul nou și o întrebare te sufocă. cît timp va trece până va fi înghițit de un costum și mai urât? cât timp va trece până se va pune încă un strat și încă unul și încă unul, până te vei sufoca complet sub ele și nu se va mai vedea nicio urmă din tinele pe care îl știai tu?

acoperă oglinda. acoperă ochii. aleargă. aleargă înapoi. nu te opri, nu te poate prinde din urmă. aleargă. râzi. fugi nebunește și apoi aruncă-te cu toată puterea în ce a mai rămas din timpul ăsta care se va dizolva sub straturi noi de linii nesăbuite.

Momentul ăla în care îți e frică de tine

Vorbeam și vorbeam și deodată mă auzeam. Eram un Coelho al întâlnirii. Fiecare cuvânt emana înțelepciunea zecilor de generații dinaintea mea. Ziceam despre valori și ziceam despre intenții și ziceam despre adevăr și despre datoria față de tine și la un moment dat m-am ridicat și m-am văzut de sus cum stăteam tolănită, cu toată greutatea ucigând scaunul de sub mine, cu laibărul verde ridicat pe gât într-o postură princiară și vedeam cum mă făceam tot mai mare și celălat tot mai mic și cum desfășuram în fața mea povești despre cavaleri și despre curaj nebunesc.

În momentul ăla mi-a fost frică de mine. Mi s-a făcut frică tare de tot și m-am făcut mică și m-am ascuns într-un colț. Mi-a fost frică că am ajuns la vârsta la care mă pot purta ca o stafidă jumbo plină de maxime. Aș putea trăi numai din asta. Să mă rostogolesc din birou în birou, să miros problemele și să convoc oamenii să ia întelepciune. După asta aș deveni o smochină jumbo plină de truisme. Atunci nu m-aș mai rostogoli prin birouri căci ar veni lumea direct la mine să îmi aducă ofrande și eu doar să vorbesc, iar când cuvintele vor deveni inutile voi tăcea și voi aștepta ca lumea să îmi înteleagă privirea. După un timp vor veni noaptea pe furiș și mă vor arunca la coș și în locul meu vor pune un copac, mult mai frumos și mai util, la fel de tăcut, dar măcar producător de oxigen.

M-am ridicat din colț îngrozită de viitorul meu. Mi-am pus un sifon. M-am legat cu o ață de birou ca să nu îmi iau zborul. Nu aș vrea să fiu o stafidă jumbo care să și zboare.

 

 

 

Eu zic să aplaudăm

Am avut un scurt moment creativ, absolut inutil, generat de lipsa de oxigen și limitările fizice cauzate de consemnarea în spațiile închise din avioane și aeroporturi.

Urmează un scurt eseu legat de aplaudat:

7 momente în care, dacă ești român adevărat, vei știi că trebuie să aplauzi din tot sufletul tău, dar totuși nu o vei face:

Când constructorul îți termină lucrarea când v-ați înțeles și nu după ce ai alergat disperat după el încă o dată pe atât.

Când curierul cel prietenos îți spune Bună dimineața zâmbitor și chiar te sună cu 30 de minute înainte să vină la tine.

Când expresorul comandat de pe internet, de la un mare magazin de profil, ajunge la tine la timp, e modelul corect și mai și funcționează.

Când găsești în parcarea la mall măcar un loc liber, acolo în primul rând la handicapați, unde să nu fie parcat un Lamborghini.

Când ANAF reușește să îți calculeze corect dările și nu îți roagă angajatorul să te informeze că ți-a pus propire pe cont pentru că el nu are date din toate sistemele pe unde verși tu bani la timp.

Când trece măcar o iarnă și șoselele nu se transformă în traseu de off-road.

Când mergi la poștă să ridici o recomandată și reușești să îmbătrânești frumos în timp ce aștepți să se completeze registrele inutilității.

 

1 moment în care dacă ești român adevărat vei știi că nu trebuie să aplauzi, dar totuși o vei face:

Când după un zbor lin și fără goluri de aer, ai aterizat ca un fulg pe pista perfectă din metropolă, atunci aplauzi beat, nu de bucuria supraviețuirii după încă un zbor în care ai stat cu bucile strânse tot drumul, ci de rara fericire că măcar ceva din viața ta chinuită de român a funcționat bine. După aia, te uiți încă o dată la stewardesă dezlipită dintr-o reclamă la sare de lămâie și te gândești că nu avea cum să meargă totul bine. Lasă, măcar pilotul ăla ți-a mai cruțat o dată viața. E ca și cum l-ai aplauda pe Dumnezeu. Hai, zii, nu merită Dumnezeu aplaudat?

Seneca, Melciclopedia, Kardashian și Fiobilin

Zi liberă. Liberă de serviciu. Liberă de copii. Numai a mea. Numai a meaaaa.

Imi iau halatul preferat al soțului meu. Iau cana mea preferată cu cafeaua mea preferată și mă tolănesc în fotoliul meu preferat, aprind veioza mea preferată și deschid sobru Seneca. Măi ce bine scria băiatul ăsta. Excelent. O înghițitură de cafea. Măi ce cafea bună am făcut. Excelent. Parcă e cam tare lumina totuși. Să dau și drumul la căldură un pic mai tare. …..(după 15 minute)………… Parcă totuși nu merge azi Seneca, iau altceva mai bine.

Știu! Melciclopedia. Excelentă alegere. Îmi plac și ilustrațiile. Îmi place și fontul și cum se simte hârtia. Foarte faină. Ia uite. S-a terminat cafeaua. Cred că îmi fac un ceai. Merge mai bine un ceai la cartea asta. Bunnn. Am tot ce îmi trebuie……(după 10 minute)….Mai bine mă mut pe canapea că nu am lumină bună aici…..(după alte 10 min)…Poate mă uit un pic la televizor. Cred că sunt prea obosită.

Ia uite Keeping up with the Kardashians……(după 2 ore)……De ce se uită lumea la fătuțele astea? Ia uite The body revenge with Khloe Kardashian……(după alte 2 ore)……Oare cum de au lungimi diferite de păr în timpul aceleiași emisiuni?……(după altă oră)…. Aoleu, copilu. Am uitat să iau copilul.

Fiobilin. Reclama la Fiobilin. Cred că mi-aș putea lua și eu niște Fiobilin. Oare Kardashienele știu că fac reclamă la Fiobilin din zece în zece minute?

Nu pare a fi prea greu sa fii braindead o zi întreagă. Da, știu, voi sunteți toți pe la munte, la petreceri, cu prietenii, habar nu aveți cum e sa fii o ființă de toată mila tolănită pe canapeaua preferată și uitându-se toată ziua la cururile supradimensionate ale kardashienelor. Da… știu… Eu mă lăudam numai că am o carte de Seneca în bibliotecă 😛

Urma să fie anul MEU

Când dădeam pagina spre 2017 îmi promiteam că ăsta o să fie anul MEU. Gata cu mămica legată de glie. Copiii erau destul de mari și de independenți ( 2 și 6 ani păreau o bagatelă luați separat), deci puteam în final să am anul MEU! Să merg la concerte, la teatru, să îmi fac prieteni noi, să citesc munți de cărți, să mergem în concedii lungi și pline de aventuri, să îmi fac manechiura și să umblu numai machiată, să rup gura satului la serviciu, să iau cele mai grele proiecte, să stau la clienți în delegații ca acasă la mine, să merg la conferințe și să mă apuc de muncă și mai serios. Părea un plan perfect!

De cum a dat soarele primăverii, în loc să primesc ghiocei am primit o veste grozavă. Minunatul meu soț urma să plece pentru vreo 7 luni din țară, iar pregătirile presărate și ele de plecări  începeau din primăvară. Și așa anul meu s-a transformat în vreo 4 luni, din care primele 3 nu am făcut nimic pentru că eu chiar credeam că mai am 9 și o să am timp berechet să mă pornesc.

Iată că închei anul MEU, cu ce a fost să fie, de fapt, cel mai puternic an al meu. Anul ăsta am învățat incredibil de mult despre putere.

Am învățat despre puterea de a te descurca în orice situație, despre puterea de a cere ajutor, despre puterea de a fi calm, despre puterea de a nu lovi, despre puterea de a respira până trece panica, despre puterea de a vedea potențialul și de a profita de orice ocazie, despre puterea de a spune nu e vina ta, despre puterea de a te lăsa să plângi, despre puterea de a striga și apoi a-ți cere scuze, despre puterea de a te certa cu turci care vor doar mită, despre puterea de a alege calea mai grea și despre puterea de a zice hai măi fată că ești tare.

Puterea asta îi mega mega cool. O înjuri tot drumul, dar când ajungi la capăt, efectiv plutești. Deși totul sună ca de poveste, am descoperit șmecheria într-un moment când eram jos de tot și o ființă minunată s-a uitat cu ochii mari la mine și mi-a zis suav ceva de genul Ești singură. Da, singură. Descurcă-te. Ce, când mori vine cineva să te ia de mânuță să te ajute să treci pragul? Ești singură. Prefă-te că ești puternică în fiecare zi și la un moment dat o să îți iasă. Nu sună a speech motivațional, dar al naibii să fie că la mine a funcționat mai tare că orice altceva.

Cu o notă de încheiere, uitați-vă bine în jurul vostru și când vedeți o mamă singură spuneți-i că strălucește, chiar și cu părul încâlcit, unghiile rupte și petele de mâncare de pe haine. Se va prinde ea la un moment dat.