Inglorious little bastardette

Stăteam la coadă la farmacie. M-am pus la coada de lângă ușă și așteptam fără niciun chef să îmi vină rândul. Aș fi putut sta așa ore întregi, numai să fiu în liniște, eu cu gândurile mele.

La coada unu, cineva se agita. Mă uit și văd o tipă care se tot uita spre mine. Mă uit la ea, ea continuă să se uite fix la mine. Din când în când mai întorcea capul spre farmacistă, dar după aceea, revenea la mine.

I-am zâmbit și mi-a zâmbit. După mai multe schimburi de priviri mi-a răsărit în cap un gând plăcut. Oare m-a recunoscut? Oare e prima persoană care mă recunoaște? Oare ce articol o fi citit? Ce sentiment plăcut. Uite, după atâția ani mă recunoaște cineva. Dar oare cum mă recunoaște că eu am părul foarte scurt față de poza de pe blog? No las, mă recunoaște și ce fain e.

Farmacista termină, tipa ia repede punga și fuge afară din farmacie prin spatele meu. Mă întorc bulversată. Avea bicicleta lăsată în spatele meu, la intrarea în farmacie și nu era legată…de fapt o verifica să nu o fure cineva…

Tunete și fulgere! Azi fac 4 ani de blogging și gloria fuge de mine mai ceva ca o tipă în spandex pe bicicletă verde. Tunete!

9 în 19.09

În 19.09, eu și mândrețea mea de soț facem 9 ani de când am fost la o mega petrecere care uimitor concidea cu nunta noastră și unde noi am fost ca doi invitați care s-au distrat cât au putut. Nu știu ce meniu am avut, nu știu ce s-a băut sau ce gust a avut tortul, dar știu că am dansat toată noaptea și ne-am bucurat unul de altul și de lumea care era cu noi.

Cineva mi-a zis că nu vorbesc despre soțul meu mai deloc și că nu am scris niciodată despre el sau despre meseria lui mai specială și ce înseamă asta pentru noi, așa că m-am gândit să profit de moment.

Ovi e Ovi și e al meu, până se va decide să nu mai fie al meu și atunci va face asta fără picioare, căci eu o să i le rup.

E un Ovi ca toți Ovi, un amestec fain de tot felul de bune și rele și ce mă uimește la el e modul în care, deși nu zice nimic, învață ceva din fiecare zi și se luptă cu el să fie un pic mai altfel în ziua următoare. Ovi râde și te face să râzi, mai ales când te iei prea în serios, lucru vital pentru o soție care se ia prea în serios, mult prea des.

Ovi mai e o sută de lucruri și nu o să vă zic niciunul, pentru că e treaba lui să facă asta și nu a mea.

Mno, faceți ceva pentru mine și pentru Ovi, că tot e aniversarea noastră? Fără felicitări și alte prosti, vrem numai un mic favor. Vreți? Da? Da?

Nouă ne-ar plăcea tare dacă în 19.09 v-ați lua partenera/partenerul și i-ați spune pe îndelete ce vă place la ea/el și după aia ați face sex nebunesc de ne-ar înjura vecinii voștri cel puțin o zi după. Vă lăsăm musai și melodia asta pentru ambient https://youtu.be/129kuDCQtHs. Mulțumim!

Mămicuțe, graviduțe și bebei

Vai, dar v-a lovit un val de diminutive și vi se pare ceva în neregulă ca un grup de oameni serioși cu interese serioase să aibă numele Mămicuțe, graviduțe și bebei?

Adică dacă spui la caca căcuță sau kaki sau căchișor, nu vi se pare că va mirosi mai delicat, iar pruncul va fi ferit de oribilitățile acestei acțiuni?

Dar dacă ziceți pipilică în loc de pișu, nu vi se pare că parcă devine inodor și incolor?

Dacă să zicem că ați spune în loc de carne cărniță, șunculiță sau peștișor nu vi se pare că are un gust mai fin și copilașul va mânca mai cu spor?

Uhh, sau dacă ziceți tobogănaș în loc de tobogan, nu sună mai tentant?

Adică am fost o graviduță delicată care a avut mare grijă de embrionaș, iar acum când e un bebel așa dulce, o mămicuță nu poate să nu îl alinte cu tot ce poate, inclusiv prin cuvinte micuțe și drăguțe fix ca și el, mai ales când ele nu reprezintă un obiect mai mic, ci fix același obiect, dar spus mai delicat ca de exemplu pempărsel.

Sunt rea…știu…dar așa m-a făcut mămica mea, să mă deranjeze când ne alintăm ca niște femei tâmpițele, mici, delicate și vulnerabile, un fel de panseluțe născute fix în era feminismului de paradă.

O mână dreaptă și o mână stângă

Erau aseară într-un părculeț de copii și făceau încet ture de alee. Undeva la 80+ amândoi. Ea se clătina și se sprijinea de el. El o strângea tare de mână și din când in când, se oprea, îi lua mâna și i-o punea pe braț ca să poată scoate niște pâine să arunce la porumbei. Apoi stăteau nemișcați, proptiți unul de celălalt și se uitau la porumbei.

După ce se odihneau așa, ea își muta mâna de pe brațul lui și îi căuta palma dreapta. Când palma ei stângă se oprea protejată în palma lui, porneau iarăși spre capătul aleii. Nu vorbeau nimic, doar se plimbau printre copiii gălăgioși care alergau de colo colo. Am vrut să le spun cât sunt de frumoși, dar mi-a fost rușine.

Cred că iubirea e un act deliberat. Într-o zi te decizi că o să îl iubești pe celălalt și că o să te ții cu dinții de asta. Când vălul hormonilor se ridică, când fiecare crește diferit, când copiii îți iau toată pacea, când serviciul îți fură nopțile, când timpul își ascute gheara, când tentațiile răsar la fiecare pas, atunci, cred că iubirea devine un act deliberat.

Atunci cred că iei decizia să nu-ți mai faci vise și să continui monoton din obișnuință sau să pleci sau să iubești tot ce e de iubit și să pui deoparte ce nu îți place.

Nu cred în suflete pereche, în cupluri perfecte, în mari iubiri și în povești de Hollywood. Iubirea se învață greu, se păstrează greu și se întreține greu. Iubirea asta te ajută să știi exact unde e mâna dreaptă pe care să îți sprijini mâna stânga.

Nu sper să aveți toți parte de ea, ci sper să aveți toți parte de puterea de a o crea.

Para

S-a așezat lângă mine. Avea o pară în mână, mare, galbenă. Mă uitam la ea, mirată, de unde a apărut. A șters para de tricoul alb și mi-a dat-o. Am mușcat fericită din ea. Stăteam amândoi și ne uitam în zare. Nu mă simțeam deloc ciudat. Era ceva natural în întâlnirea noastră.

S-a ridicat și mi-a ținut umbră cu pălăria lui uriașă de paie. A dat să plece încet, dar după un pas s-a întors și mi-a zis simplu:

Nu mai căuta. Nu e nimic în drum. Umblă-l numai. Ia momentele astea mici de stupoare, puneți-le în traistă și umblă mai departe. Atâta e tot.

S-a întors și a plecat. Am sărit în picioare și am urlat după el, dar nu s-a întors nici măcar o clipă. Am aruncat cu para după el fără să îl ating. Mi-am strâns mai aproape traista și am pornit iarăși la drum.

…..

Mamii, hai odată. La ce te tot uiți?

La capătul drumului, copile.

De ce fluieră constructorii femeile

Știți cum noi oamenii suntem proști în cap și avem nevoie de cineva să ne zică că suntem grozavi ca să credem că suntem grozavi? No, eu sunt mai rău ca orice prost din ăsta, căci pe un munte de îndoieli stupide, de genul de ce aș știi eu mai bine decât alții cum sunt eu, când ei sunt mai mulți și mai obiectivi, mi s-a pus zilele astea ca o cireașă putedră pe tort o neagră supărare.

Mergeam eu prin oraș și la un moment dat mi-am văzut imaginea într-o vitrină și am zis aoleu, ce urât sunt îmbrăcată. Copilul, de altfel angajat part-time la Vogue, a aprobat că am avut și zile mai bune. A doua zi mă înțolesc frumos, cred eu, și la o plimbare rapidă prin mall, trec prin zona triștilor purtători de pungi, veșnic așteptând o nevastă să iasă de la cumpărături. Unul își ridică privirea cu speranță, eu zâmbesc cu speranță așteptând să îmi valideze prezența cu o privire lungă, dar el pleacă apatic capul înapoi în telefon lipsit de orice interes. Tristețe amară și supărare neagră. Vremea mea a apus. Tristețe, câmpii de tristețe….(inserați aici multă tristețe de toate formele și culorile, tristețe întreruptă doar de activitațile zilei, dar totuși cel puțin 5 minute de tristețe bifată pe zi sau poate la două zile.)…….

Munți de tristețe zile întregi până când azi a răsărit curcubeul pe strada mea.

Intram în Cora, el ieșea din Cora. Eu mă grăbeam. El s-a oprit și s-a uitat după mine. Eu am pus capul în pământ. El mi-a zis șuierat că ar avea ceva aventură cu mine, folosind cuvinte greu de reprodus pe un blog civilizat. El era un mic septuagenar pervers. Eu am alergat repede în magazin, dar sunt iarăși pe val. Doar cu o mică repoziționare în publicul spectator.

No, acuma știți de ce fluieră constructorii femeile? Nu că se așteaptă vreodată să aibă succes, ci pentru că ei au înțeles acest mecanism al nevoii umane de validare. Ei chiar le fac un serviciu, ajutându-le să se simtă grozav în propia rochie. Cred că noi subestimăm rezultatele meditației cu trafaletul în mână.

Bătrâneii perverși nu știu încă ce au înțeles, dar vă anunț când aflu. Poate tocmai l-am ajutat pe Cărtărescu să scoată o carte De ce fluierăm femeile și o să conțină răspunsul și la dilema asta.

De fapt nu e chiar așa de rău

De doi ani, după ce am adus lumii o incredibiloasă contribuție cu al doilea meu băiet, duc pe picioare o greutate mult mai mare decât cea normală mie și mult prea mare pentru cât poate duce garderoba mea.

La nivel conștient pot afirma că mă lupt activ și serios cu demonul ăsta și cumva tot el învinge. Cât a fost plecat minunatul meu soț am pus vina pe stres și pe lipsa completă de timp de a mă ocupa de mine. Minunatul soț s-a întors și eu sunt tot la fel de sexi și de apetisantă ca înainte. Știu ce înseamnă greutatea extra pentru sănătatea mea și știu ce înseamnă în contextul bagajului genetic de cancer și infarcturi ale familiei mele. La nivel declarativ știu toată povestea. A venit vara. La nivel vizual oglinda și garderoba de sezon mă lovesc dureros. Și deși știu toate astea nu reușesc să dau încă de momentul de film în care mă ridic din cenușă ca un flamingo grațios și îmi iau zborul spre mărimea M.

Dacă totuși de fapt nu e chiar așa de rău? Dacă totuși am fost la cumpărături și mi-am găsit haine de vară care chiar îmi plac? Dacă totuși bolile alea mă vor ocoli și mă vor lăsa să mor în somn la 76 de stop cardiac ca bunica mea? Nu ar fi chiar așa de rău. Și ce e chiar așa de rău în greutatea asta? Aș putea să nu mă mai uit în oglindă mai deloc sau numai la față, acolo arăt încă binișor. Dacă nu m-aș mai cântări deloc și aș avea numai grijă ca hainele noi să mă încapă? Dacă aș lua un ibuprofen când mă doare șoldul și aș ignora alte dureri? Dacă mi-aș spune că e normal să fiu așa, doar am doi copii și m-aș concentra pe ei și doar pe ei?

Vedeți ce creier șmecher am? Tocmai mă salvează de disconfortul unei diete pe viață din cauza căreia el ar rămâne fără zaharul lui prețios. În plus de asta ar trebui să se chinuie un pic și el e mega mega leneș. Ce motive aiurea pentru slăbit îi dau eu. Ce câștigă el din toate astea? Dar pe bune. Nimic! Numai stres și niciun câștig. Fusta neagră strâmtă poate fi înlocuită ușor cu verde largă, iar înghețata produce doar serotonină. Mno…cred că eu sunt nebună și el e cel rațional și eficient.

Voi care ați slăbit și ați rămas așa cu ce l-ați momit să nu vă saboteze pe fuckerul ăsta care ne controlează viața?