Jurnalul unui voluntar amator – Episodul 1

Acum câteva luni, la revolta maximă contra micului Ninja tăietor de copaci, am decis să plantez anul ăsta cât mai mulți copaci.

De cum am văzut posterul de la Pădurea Transilvană 3.0 mi-am zis că iată prima ocazie să răzbun copacii mei. Am înaintat o scurtă cerere în scris pentru acordarea unei sâmbete libere către comitetul format din soțul meu și băietul cel mare. Au dezbătut 2 zile cum o să se descurce singuri cu bebeloiul, altfel spus năpasta urlătoare, altfel spus frățică giupsilică. După ce m-au pus să jur pe roșu că nu îmi dau cu sapa în cap și că nu fug de fapt de acasă, și-au dat acceptul. Cu eforturi minime mai conving o prietenă să salvăm planeta, ne înscriem pe pozitiile 13xx și suntem gata de aventură.

Ca două super gagici cool ne prezentăm sâmbăta dimineața pe un frig serios la autobuze și cu un sentiment grozav de excursie cu școala, plecăm spre Sănmihaiu de Câmpie. Când ajungem acolo avem primul mic șoc: vânt, vânt serios, care trecea și prin cele 2 polare și geacă de vânt. Coafura nu mai rezista. Ne tragem căciulile. Punem glugile și zâmbim așteptând să ne încălzim muncind.

Dar deodată, șoc și groază. Prin fața noastră trece un grup de copilandrii în adidași, capete goale și hanorace. Zâmbesc nonșalant, trag din țigară, stau pe jos. Nu tu fulare, nu tu polare, nu tu tremurături. Ne uităm în dreapta, aceeași imagine. Ne uităm în stânga, aceeași imagine. Mda, ajunsesem printre ce păreau să fie 1000 de copilandrii pe la 17-19 ani, foarte dezbrăcați și foarte distrați. No, nu-i bai. Ne zice Alin Ușeriu că media de vârstă e 23 de ani, după care ne spune că peste 41 de ani sunt 77 de participanți. Pfiu, ca noroc cu cei peste 41 că au stricat statistica, altfel media de vârstă probabil era pe la 19 de ani. Noi eram încă cool la cei 30 de anișori, desi multele straturi de haine ne dadeau de gandit.

Suntem repartizați pe parcele și punem mâna pe lopeți, hârleți și puieți, care cum poate. Și ne apucăm de muncă! Și muncim! Nu ne jucăm. Vreo 2 ore nu am văzut pe nimeni trăgând mâțul de coadă. Nu conta cine făcea groapa, cine aducea puieții, cine planta și unde. Eram un enorm mușuroi de furnici plecat la muncă. Am terminat parcela noastră, am trecut fără să clipim la parcela următoarea ca să îi ajutăm și pe ceilalți. Am terminat și parcela următoare. Ne-am amintit că parcelele din față erau cele mai grele. Am luat lopețile și puieții rămași și am plecat încolo. Nu mai era nicio diferență între 17 ani, 30 de ani, 6 ani si 45 de ani.

Bilanțul a 3 ore de muncă voluntară: 11ha de câmp gol pline de copăcei, 1000 de copilandrii înghețați bocnă, 1500 de oameni verzi lihniți de foame, un bătrânel de 83-85 de ani privind la pădurea pe care el nu o să o mai prindă, o mână de copii de 4-6 ani bucuroși de joaca liberă în pământ, două gagici cool zâmbind fericite de ce au făcut într-o sâmbătă de martie.

Și vă las cu senzația asta de bucurie pură și cu cele mai faine vorbe pe care le-am auzit, repetate cu mândrie în ziua aceea: ”Sunt Alin, fratele lui Tibi Ușeriu!”

 

 

O cezariana si 215km

O cezariana si 215 km alergati de Tibi Useriu aparent nu au nici o legatura decat daca ai mintea mea si ai timp noaptea sa te gandesti la tot felul.

Sunt la a doua operatie si desi nu doresc nimanui sa treaca printr-o operatie, e o experienta impresionanta. Eu ma vad pe mine in multitudinea gandurilor si trairilor mele, imi e greu sa ma reduc la corpul meu fizic, exact ceea ce se intampla la o operatie. Esti un organism care e taiat, intepat, tras, impins si manevrat, de un personal minunat si extrem de competent in cazul meu, dar esti redus la tu, organismul, care ba doare, ba nu reactioneaza, ba te impunge. El este brusc centrul tau pe care il asculti si care iti vorbeste cum niciodata altcandva. Dupa ce trece operatia urmeaza cateva zile la terapie intensiva unde trebuie sa te pui pe picioare cat mai repede. Dopat bine si sustinut de asistente trebuie sa te ridici in seara operatiei, sa mergi cat mai mult si sa inveti cum sa te misti in pat ca sa te poti intoarce de pe o parte pe alta fara ca cele 4 straturi de cusaturi din burta ta sa te doara crunt. Si da, faci toate astea dopat! Am primit in prima seara 2mg de morfina si dupa injectie am simtit cum mi se relaxeaza tot corpul si am gustat dulcele drogului.

Nu ne-am ridicat toate din pat, nu am umblat sontac sontac pe hol ca sa ne revenim si nu am fost mutate toate in aceeasi zi de la terapie in salon, nu ne-am dat jos branulele in aceeasi zi si nu am refuzat calmantele care puteau veni oricand. La externare cand deja refuzasem calmante de 3 zile ca sa vad daca pot face fata, ii povesteam sotului meu cu mandrie cum m-am descurcat comparativ cu colegele mele de suferinta si trageam concluzia ca probabil fiecare are o toleranta diferita la durere si fiecare organism reactioneaza altfel.

Sambata si duminica am urmarit frenetic update-urile de pe Facebook legate de lupta incredibila cu corpul si mintea pe care a dus-o Tibi Useriu si cand nu mai venea nici un update duminca, undeva spre pranz, eram ingrijorata sa nu fi patit ceva, cumva asteptand fatidic ca o rotita sa cedeze pentru a demonstreze ca nu se poate chiar orice daca ti-ai pus mintea.

Cand am vazut stirile m-am bucurat imens si nu mi-a venit sa cred ca l-am vazut pe omul asta in carne si oase. Luam cumva cu mandrie si asupra noastra succesul unui om prin simplul fapt ca il cunoastem. 🙂 L-am auzit vorbind si cand l-am auzit nu m-a atins foarte tare, nefiind un fan al alergatului si partial neintelegand nebunia.

Abia acum m-a atins mesajul cand in lupta cu propriul corp am decis ca mintea mea dicteaza daca mai pot face inca un pas si sa tolerez durerea. Evident daca punem rigla si masuram, comparatia e absurda ca si magnitudine a efortului si vointei, dar mintea mea  a facut click la ea si am inteles cat de mic ar trebui sa fie corpul meu pe langa mintea mea si mintea mea cea slaba pe langa mintea mea cea puternica. Suna dubios, dar intelegeti voi.

Asa ca mi-am gasit in sfarsit rezolutia pentru anul 2015, 2016, 2017…: Cand o sa imi vina sa ma vait si sa cedez oboselii sau greutatii o sa imi soptesc numai atat: Tibi Useriu!

—————————————————————————————————————————–

Si un pic de copyright: sursa poza: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10153183102807808&set=a.10153182897502808.1073741854.527572807&type=1&theater

A man with a mission

I’ve been for 3 days this week at a training program and I had a nice chance to met a marvelous man. Not the trainers, not the dutch colleagues, but our host.

We were lucky to be hosted by Tasuleasa Social and for a brief hour we could listen to Alin Useriu and his story of Tasuleasa. I am not going to tell you about the impressive story and what he managed to do, but about him as far as I could see in that short time.

He had a calm, slow voice and well picked words, a sort of modesty and a decency that capture your attention. There was a fire in his eyes when talking about kids and how they need real education not only financial help. There was a well disguised anger in his voice when telling about how much wood was illegally cut by only several rangers.
He switched from romanian to english to german in order to answer as many questions as possible and to make his guests understand his mission.
He welcomed us in his piece of heaven even if we were not volunteers, nor were there to help his mission and in the last day he came and thanked us for our visit, when we were the ones that should have thanked.

And that was all, not more than one hour all together that make you realise how small and insignificant you are.

Chapeau bas, mr. Useriu!