Un pic despre munte și un pic mai mult despre altele

Când am apăsat butonul de Înscriere, acum vreo două luni, știam că începând din ziua următoare o să spun tuturor că voi merge la Școala de mers pe munte, tocmai ca să nu las loc fricii de a anula totul în ultimul moment. Scuză bună aveam căci toată lumea îmi știe deja nenorocitul de șold stâng care a produs ceva hăhăieli în povestea asta, dar care nu îmi dă pace deloc. Motivul adevărat de anulare era de fapt frica teribilă de a sta cu 27 de necunoscuți și a nu știi ce să zic și cum să fac să nu își dea seama cam cât de strâns îmi e stomacul când nu e în spatele unei tastaturi.

Mno, nu vă zic ce a fost în capul meu zilele astea și cum am trecut prin școală, dar vă zic numai de ce să vă înscrieți anul viitor, fix la școala asta și nu la altele.

Școala asta e mult mai mult decât despre munte, dacă tu vrei să auzi ce îți zice pe lângă cursurile despre echipament, prim ajutor sau orientare.

Școala asta e despre pasiune, despre oameni care își fac munca cu pasiune și responsabilitate, oameni care deși stăteau în ploi și frig de 3 săptămâni, aveau încă răbdare să dea toate explicațiile din lume și să răspundă la te miri ce întrebări.

Școala asta e despre echipă, despre echipa care are grijă de fiecare membru al ei care e pe munte, dar nu uită nici să ducă afine sau flori celor rămași la bază să păzească corturile sau să țină focul aprins.

Școala asta e despre te ține de cuvânt oricât de greu ți-ar fi și a te duce după apă deși nu îți mai simți tălpile de bășici sau a tăia lemne deși nici nu mai poți respira din cauza fumului.

Școala asta e despre puținul mult și multul puțin găsit în maniferestări simple cum ar fi să-ți împărți pâinea sau pateul cu colegul care poate are mai multă nevoie decât tine.

Școala asta e despre respect față de colegul tău de cort, colegul tău de tabără, cursantul care va folosi cortul tău peste o săptămână, străinul care va călca pe aceeași potecă ca tine.

Și nu în ultimul rând, școala asta e despre liniște și cum să înveți să te asculți.

Jurnal de voluntar amator – Episodul în care m-am mâhnit

Sâmbătă am fost iarăși la plantat. Fiecare plantare are un episod aici pe blog dacă sunteți curioși de cum au decurs în timp ostilitățile (1, 2, 3) , și toate sunt roz și un pic flu-flu, mai puțin ăsta de azi.

Măi, îs mâhnită. M-am mâhnit că suntem ca niște copii proști care nu au înțeles încă că voluntar e că tu vrei și dacă tu vrei e pentru că tu crezi în ceva și dacă crezi în ceva și crezi că poți face și tu diferența, atunci de aia ești acolo și trebuie să dai tot ce poți tu în ziua aia.

Dacă te-ai înscris pe listă, iar lista s-a epuizat din prima zi semn că sunt mulți care vor să participe, atunci sâmbătă când te trezești nu există că e cam friguț, că stă să plouă, că ești un pic răcit. Dacă poți umbla și pământul se învârte încă, atunci îți scoți curu din casă și mergi la plantat.

Dacă ai venit, atunci ascultă ce zice nenea volunarul responsabil de parcelă, că poate chiar știe ce zice. Îi fain, suntem toți excitați, vrem să punem cât mai mulți copaci. Îi mega bine, dar taci din gură și ascultă.

Dacă ai ascultat, atunci îi vremea de plantat. Trebuie să decopertezi iarba? Da. Îi ușor? Da. Trebuie să sapi, să rupi rădăcini, să dai zdravăn la hârleț? Da. Îi ușor? Nu prea. Ești obosit? Lasă, că te refaci duminică. 3 ore, atâta ai de lucru. Facem o pauză scurtă, băgăm un energizant caloric, facem o poză și înapoi la săpat.

Dacă ai pus și puietul bine, atunci îi vremea de bătucit. Cu mâini, cu picioare, cu ce știi tu. Trage de el și vezi de mișcă. Mișcă? No atunci nu-i bine. Nu pleca, că nu ești plătit la numărul de puieți plantați. Fix un pas mai ai de făcut și după aia ce o vrea Dumnezeu. Până la Dumnezeu, fă tu treaba ta ca lumea.

Și atât.

Măi, nu zic, sunt sigură că am greșit și noi, dar am stat și în genunchi lângă puieții aia sperând că poate într-o zi o să fie o pădure și noi o să plesnim de mândrie.

E fix așa de simplu să încerci să faci o treabă bună, altfel ce sens are să mergi undeva voluntar?

 

 

Dă-mi o carte

Cred că cel puțin jumătate dintre voi m-ați auzit vorbind de datoria pe care o avem față de lumea asta de a zice bogdea prostea că suntem azi aici și ne permitem să ne spargem în filosofii de viață în loc să ne gândim apăsat la ce o să punem pe masă copiilor.

Acuma, dacă nu m-ați auzit vorbind, o să vorbesc aici, căci am un scop. Eu cred că suntem datori să îi ajutăm pe cei care nu au avut norocul de a se naște într-o  familie ca a noastră, cei care nu au avut nicio șansă din start de a ajunge mai bine. Cred că un copil sărac nu are nicio șansă de a ieși din sărăcie dacă nu are acces la educație, altfel orice ajutor e un pansament temporar, care îi rezolvă o problemă punctual, urmând ca în timp să revină de unde a pornit.

Sărăcia, fără educație, naște doar sărăcie.

Crezând cu putere în asta, de-a lungul timpului am donat pentru asociații care aveau ca program atragerea și menținerea copiilor în grădinițe și scoli. Altă cale eu nu știu.

Luna asta Asociația OvidiuRo strânge cărți pentru o grădiniță nouă, care vreau să cred că poate e construită și din donația mea lunară din ultimii ani.

Mno, mă ajutați? 50 de cărți pentru copii între 0 și 5 ani. Asta vreau să fac. Strâng eu cărțile, le ridic de la voi, le expediez eu. Dacă le trimiteți voi direct numai lăsați-mi un mesaj mai jos cu câte ați trimis ca să adun. Detalii găsiți aici:  https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1216588255040071&id=189938594371714

Mă ajutați? Aveți prieteni care mă pot ajuta? Mă ajutați? O să vă înnebunesc luna asta! Mă ajutați? Da? 50 numai, o nimica toată! Mă ajutați? E aproape echivalent cu a merge la vot sau la proteste. Pe bune! Gândiți-vă un pic.

 

 

Jurnal de voluntar amator – Episodul cu prunc, cu jale și cu cocon

În deja buna tradiție a familiei, nu vrem să treacă niciun an fără ca să scormonim pământul și să lăsăm după noi câțiva copaci.

În primul an veneam acasă cu o sută de povești despre copchii dezbrăcați pe un frig crunt și despre o nouă prietenie legată mai tare în jurul hârlețului.

În al doilea an veneam acasă cu sufletul mândru de dădea să plesnească de pruncul meu și vitejia lui.

Anul ăsta am venit acasă mulțumind Domnului că am supraviețuit și am și terminat.

Toată săptămâna am fost răcită. Rău. Pe zi ce trecea eram tot mai rău, iar vineri dimineața m-am trezit cu capul vâjâind și febră. Am lucrat de acasă și nu am scos nasul afară deloc sperând că azi o să fiu bine. Sâmbătă dimineață l-am ridicat pe micuț din pat și cumva mi-am întins ceva la spate. Au urmat câteva secunde fără aer și am simțit cum orice mișcare îmi băga cuțite în spate. Am luat o dușcă de pastile și când am dat cu ochii de pruncul mare mi-am dat seama că o să am probleme mult mai mari decât cele ce puteau trata pastilele. Nu mai voia să meargă. Tudorică nu venea și atunci el ce face numai printre oameni mari și necunoscuți.

Am mituit copilu cu croisante cu ciocolată și am purces. Un friggg, ai de capu meu. Un dealll, ai de capu meu. După ce am urcat dealul… l-am coborât, că acolo era parcela noastră. Dăm să ne cuplăm cu un nene și îl auzim Dar ăstia nu au curățat iarba?. Ne luăm destinul în propriile mâini și săpăm. După o oră începe pruncul Dar Tudorică de ce nu a venit? Cât mai stăm? Când plecăm? De ce îi pămîntul ăsta așa tare? De ce nu a bătucit lumea pământul la puieți? Mită, multă mită.

Am băgat mare cu bucuria omului care înțelege în sfârșit că greutatea excesivă îl poate ajuta în viață, chiar și dacă numai la bătucitul pământului de lângă puieți. Curând am terminat parcela și ne-am apucat de spațiul de lângă parcelă. Am mai plantat vreo două parcele. Copilu o descoperit depozitul de puieți și asta l-a făcut mega fericit. Brusc aveam de ce să fim acolo. Trebuia să plantăm câți mai mulți puieți, ca el să poate să mai aducă și alții. După ce am exterminat vreo 34 de râme și am deranjat din hibernare vreo 4 cosași, am dat peste un cocon de ceva. Era moale, alb și frumos. L-am pus ușor în pământ cu frică că l-am omorât. Mi-am amintit de Murakami. Tata tocmai a terminat 1Q84. Să nu uit să îl întreb el ce a priceput.

La 13:03 fix am declarat cocktailul de medicamente incapabil de a mai ajuta și am luat-o la pas spre casă.

Pe când coboram dealul ăla mare, am dat cu ochii de cele mai groaznice parcele posibile: pantă de vreo 70 de grade de sus până jos, expunere 100% la vânt, dar cu șiruri perfecte de puieți ridicând capetele spre soarele proaspăt ieșit din nori.

Am plecat capetele cu rușine că nu mai stăteam să ajutăm și am promis că la anu voi fi de fier.

La mașină am tras un genunchi zdravăn în ușă.

La anu voi fi de fier! Acuma mănânc un marțipan, dar la anu voi fi de fier!


Dacă sunteți curioși:

Episodul 1 : https://rbanici.wordpress.com/2016/03/23/jurnalul-unui-voluntar-amator-ep1/

Episodul 2 :

https://rbanici.wordpress.com/2016/10/29/jurnalul-unui-voluntar-amator-episodul-cu-prunci/

Jurnalul unui voluntar amator – Episodul cu prunci

Acum ceva timp mă lăudam singură prin curte că am pus și eu vreo 60 de puieți în Pădurea Transilvană 3.0. Dă Doamne ploaie și vremuri blânde să apucăm să bem și noi o zmeurată la umbra lor când am fi bătrâni și slabi la beutură.

Când am văzut că dau iarăși strigare oamenii ăștia de la Tășuleasa mi-am zis că am bea și o bere la umbră de pădure mai aproape de casă, așa că am convins pruncul și încă două gagici faine, ca mine ;), să purcedem la plantat, fie vreme rea sau bună.

Echipa Vulturii Pleșuvi Mâncători de Ciocolată a fost formată din trei mămici și trei prunci. Pe parcurs am mai adunat un prunc, că ne-am gândit că e prea simplu cu trei, așa că eram echipa perfectă de a da piept cu dealul.

Ne-am luat fășia și am ciocănit pământul ( Alin Ușeriu a venit cu expresia asta grozavă care l-a distrat teribil pe pruncul meu) de cu dimineață ca să salutăm vietățile. Și am salutat așa: 67 de râme, 23 de larve de omizi, 1 mușuroi de furnici cu 254 de furnici locatare permanent și 87 de ouă, 3 gândaci negrii și 1 scarabeu. Ne-am cerut scuze de la toți, i-am observat, mângâiat și astupat la loc și sperăm că nu ne-am stricat karma cu tot atâtea vietăți omorâte de care nici nu știm.

Printr-o grozavă muncă de echipă, în care doar un prunc s-a ales cu o așchie în deget, am reușit să ne terminăm rândul și niciun erou nu a abandonat munca. Secretul reușitei a fost pauzele dese de alimentare a Vulturilor Pleșuvi cu ciocolată, croissante, turtă dulce, mere și alune.

Ce vreau eu să zic e că deși aveam îndoieli maxime că pruncul meu o să facă față, am rămas picată total în admirația lui. Nu numai că a săpat cu lăbuțele lui câteva gropi, a adus și a plantat toți copăceii noștri, dar când un coleg i-a propus să lase sapa și să se joace i-a răspuns serios: ”Nu pot! Am venit să muncesc.”

Ajuns acasă i-a explicat foarte serios fratelui lui că a fost să facă oxigen pentru noi și că a văzut niște larve albe și gigantice.

Aș zice să s-a prins ceva de el, nu numai noroi.

tasu

 

Fotocredit: cuiva de la Tășuleasa, dar nu știu cui. Dar faine poze! Mulțumim!

Ești mai important decât crezi!

 

Știu că am zis că tac vreo două luni, dar mai am doar o vorbă de care am uitat.

Pe la vreo 27-30 de ani, când te apucă gândul la lume, sărăcie, corectitudine, șansă, privilegiu, copii, bătrâni, România… dacă îți dai seama că ești un om noros și că poate ar trebui să dai înapoi universului norocul pe care l-ai avut când te-ai născut în familia ta, atunci e bine să te gândești pe cine și cum vrei să ajuți.

2% e simplu și mai aveți câteva zile. Un SMS care să activeze o donație de 2 euro lunar e foarte simplu. Sumele sunt derizorii pentru mulți din noi. Dacă ai măcar un calculator cu o conexiune la internet și ai timp de citit ce scriu eu aici, atunci sigur te descurci fără 2 euro pe lună.

Și da, ești mai important decât crezi. Dacă decizi să ajuți, atunci decizi și să duci asta mai departe. Așa din unu ajungem doi, din doi ajungem trei, din trei o sută.

Eu am ales să susțin ce e verde și crud. Poate vă inspiră și pe voi:

TășuleasaSocial – pentru că unii taie verdele mai mult decât putem să ne imaginăm noi.

Pâine și mâine – pentru că 50% din copiii de lângă noi sunt în pragul sărăciei.

Fiecare copil la grădiniță – pentru că educația începe de mic și fără access la ea, sărăcia nu va dispărea.

De ce? Nu știu cum să o zic bine în română dar e așa: Because you fucking owe it!

 

 

 

 

 

Jurnalul unui voluntar amator – Ep1

Acum câteva luni, la revolta maximă contra micului Ninja tăietor de copaci, am decis să plantez anul ăsta cât mai mulți copaci.

De cum am văzut posterul de la Pădurea Transilvană 3.0 mi-am zis că iată prima ocazie să răzbun copacii mei. Am înaintat o scurtă cerere în scris pentru acordarea unei sâmbete libere către comitetul format din soțul meu și băietul cel mare. Au dezbătut 2 zile cum o să se descurce singuri cu bebeloiul, altfel spus năpasta urlătoare, altfel spus frățică giupsilică. După ce m-au pus să jur pe roșu că nu îmi dau cu sapa în cap și că nu fug de fapt de acasă, și-au dat acceptul. Cu eforturi minime mai conving o prietenă să salvăm planeta, ne înscriem pe pozitiile 13xx și suntem gata de aventură.

Ca două super gagici cool ne prezentăm sâmbăta dimineața pe un frig serios la autobuze și cu un sentiment grozav de excursie cu școala, plecăm spre Sănmihaiu de Câmpie. Când ajungem acolo avem primul mic șoc: vânt, vânt serios, care trecea și prin cele 2 polare și geacă de vânt. Coafura nu mai rezista. Ne tragem căciulile. Punem glugile și zâmbim așteptând să ne încălzim muncind.

Dar deodată, șoc și groază. Prin fața noastră trece un grup de copilandrii în adidași, capete goale și hanorace. Zâmbesc nonșalant, trag din țigară, stau pe jos. Nu tu fulare, nu tu polare, nu tu tremurături. Ne uităm în dreapta, aceeași imagine. Ne uităm în stânga, aceeași imagine. Mda, ajunsesem printre ce păreau să fie 1000 de copilandrii pe la 17-19 ani, foarte dezbrăcați și foarte distrați. No, nu-i bai. Ne zice Alin Ușeriu că media de vârstă e 23 de ani, după care ne spune că peste 41 de ani sunt 77 de participanți. Pfiu, ca noroc cu cei peste 41 că au stricat statistica, altfel media de vârstă probabil era pe la 19 de ani. Noi eram încă cool la cei 30 de anișori, desi multele straturi de haine ne dadeau de gandit.

Suntem repartizați pe parcele și punem mâna pe lopeți, hârleți și puieți, care cum poate. Și ne apucăm de muncă! Și muncim! Nu ne jucăm. Vreo 2 ore nu am văzut pe nimeni trăgând mâțul de coadă. Nu conta cine făcea groapa, cine aducea puieții, cine planta și unde. Eram un enorm mușuroi de furnici plecat la muncă. Am terminat parcela noastră, am trecut fără să clipim la parcela următoarea ca să îi ajutăm și pe ceilalți. Am terminat și parcela următoare. Ne-am amintit că parcelele din față erau cele mai grele. Am luat lopețile și puieții rămași și am plecat încolo. Nu mai era nicio diferență între 17 ani, 30 de ani, 6 ani si 45 de ani.

Bilanțul a 3 ore de muncă voluntară: 11ha de câmp gol pline de copăcei, 1000 de copilandrii înghețați bocnă, 1500 de oameni verzi lihniți de foame, un bătrânel de 83-85 de ani privind la pădurea pe care el nu o să o mai prindă, o mână de copii de 4-6 ani bucuroși de joaca liberă în pământ, două gagici cool zâmbind fericite de ce au făcut într-o sâmbătă de martie.

Și vă las cu senzația asta de bucurie pură și cu cele mai faine vorbe pe care le-am auzit, repetate cu mândrie în ziua aceea: ”Sunt Alin, fratele lui Tibi Ușeriu!”