Cei ce mută pietre

În fiecare companie sunt o mână oameni care parcă văd mai departe de rolul lor și care sunt motivați de a schimba lucurile în bine, altfel spus nu pot să stea pe curul lor. Eu le zic Cei ce mută pietrele. În restul poveștii o să îl alegem aleatoriu pe Sergiu ca reprezentantul Celor ce mută pietrele, pentru că nu știu niciun Sergiu pe care l-am putea pune pe gânduri cu povestea asta.

Sergiu umblă liniștit prin satul lui și într-o zi dă de o piatră care stă fix pe cărare. Se uită la ea și își zice că nu are sens să o ocolească, ci mai bine să o mute, căci dacă trece pe acolo zilnic și tot dă de ea, este mega aiurea să o tot ocolească. Mai bine o mută.

Începe cu o piatră mică, după aia prinde putere și se ia la trântă cu una mai mare. Reușește să o mute și mai încolo dă de un bolovan, se ia la trântă și cu bolovanul și îl mută. Din procesul ăsta Sergiu a învățat că pietrele se pot muta, numai să le vezi, să vrei să le muți și să te susțină și Compania de drumuri și poduri și primarul și prefectul și vecinul. În curând activitatea asta îi dă atâta satisfacție de ajunge chiar să caute pietrele și nu se mai sperie deloc de apariția lor.

Sergiu știe în sfârșit că are un rost mai mare în sat și că satul e mai bun și datorită lui. Acum, Sergiu se simte că o parte din sat e și a lui și e mândru de asta.

Într-o zi, din pură întâmplare, Sergiu trebuie să facă un drum la marginea îndepărtată a satului până la moară. Pe drum dă de un bolovan uriaș care blochează complet o trecătoare și toată lumea ocolește zona. Un pic temător, dar cu încredere în forțele lui deja probate, Sergiu se apucă să împingă, să tragă, să lovească, să dea cu dalta, să toarne ulei și alte idei pe care nu le mai pot produce, dar bolovanul nu se mișcă. Sergiu e dârz și nu se lasă. Se mută lângă bolovan și toată ziua se chinuie să îl miște. După un timp, Sergiu se simte total debusolat. El era bun la mutat bolovani, asta aproape îl definea și îi dădea un sens, dar acum se simte pierdut.

Așa că după un timp, Sergiu se întoarce la casa lui și le zice vecinilor să nu meargă veci la moară că drumul e oribil și plin de bolovani mari de ocolit, care nu se clintesc nicicum și nu are niciun sens să se mai chinuie și la naiba, el nu mai poate și nu mai are niciun chef. Și așa s-a potolit Sergiu și a decis că nu e rău să stea pe curul lui.

Cam pe acuma vă e milă de bietul Sergiu și vă gândiți ce bolovan nasol și ce sat nasol și bietul băiat. Dar auziți, de unde atâta încredere că orice bolovan se poate muta? De unde atâta siguranță că într-o trecătoare nemaivăzută, cu un bolovan nou, pe un drum nou va reuși? Poate că de fapt Sergiu a primit un șut mult mai important decât că nu a putut muta un bolovan, acela că nu este invincibil, că nu îi ies toate și că înainte să se ia la trântă cu un bolovan ar trebui să își măsoare realist șansele și să își calibrezi așteptările un pic mai jos decât unde le-ar pune ego-ul lui.

Cum să ne relaționăm la un aparent eșec e un căcat pe care nu îl învățăm nici după ce ne-am dat cu capul de munți de bolovani. Definiția eșecului e mult mai largă decât obtuzul insucces, a se vedea dex: 4 (Înv; îae) A ține (pe cineva) sub presiune. Asta e mult mai sexi. Asta îmi place mai mult. Sub presiune ești mai bun, mai ingenios și mai eficace decât pe culmile succesului.

Ca încheiere, mă macină un gând legat de Sergiu: Cei ce mută pietrele în marea majoritate nu sunt pregătiți pentru lupte de gherilă și pentru sezoane întregi de hărțuială prin mlaștini. Tind să arunc o idee potențial controversată: oare motivația lor vine din faptul că ei cred în satul ăla și în a-l face mai bun sau din satisfacția pe care le-o dă mutatul de bolovani și abia la jumătate de secundă apoi încep să se gândească la sat, dar lucurile se succed atât de repede de nu apucă nici ei să își dea seama și totuși la un nivel inconștient îi afectează resursele puse la bătaie în lupta de gherilă?

PS: Intenționat nu am zis nimic despre satul care ar putea să îl ajute pe Sergiu, pentru că satele sunt de toate felurile, iar Sergiu trebuie să fie Sergiu în orice lume ar umbla.

Competență și dependență

Ești în concediu, relaxat pe o plajă. Sună telefonul. Scotocești prin geantă plin de lene. Cineva de la seviciu. Răspunzi, ajuți, închizi telefonul aparent iritat. Îi spui colegului de cearceaf Iară mă sună ăștia și arunci cu scărbă telefonul. Te întinzi la loc pe șezlong și te mângăi imaginar ușor pe un umăr cu mândrie Sunt așa de bun că nu se descurcă fără mine. Sunt bun măi!.

Ăsta de mai sus sunt eu pe când confundam competența cu dependența și sper de dragul conversației că și voi ați trecut sau sunteți prin zonă. Deși frustant câteodată, să te caute lumea în concediu era un semn că numai tu știi sau poți să faci niște chestii, fie prin performanța ta ridicată, fie prin atipicitatea situației cu care lucrai în contextul respectiv. Măi, era un sentiment călduț bine și dacă tot era plăcut, de ce să schimbi ceva și să nu rămâi un mini-zeu pe tarlaua ta? Păi, ce te faci dacă te-ai plictisit și vrei să mai schimbi tarlaua, dar ești așa de bine înfipt în ea că durează luni de zile să transferi ce făceai tu? Yep, ești blocat, iar oportunitățile zboară pe lângă tine. Ce te faci dacă trebuie să îți iei un concediu medical mai lung și îți țâțâie curul cum se vor descurca fără tine? Sau ce faci dacă nu mai ai cu cine schimba idei noi pentru că nu ți-ai împărțit bomboana cu nimeni? Ce faci când anunți că vrei să pleci și toți colegii intră în panică și te privesc speriați cu întrebarea Ce naiba facem acum? Cât de liber te simți în contextele astea?

Acuma, uitându-ne pe cealaltă parte, dacă ești un mini-zeu sunt lucruri pe care le faci mai ușor sau mai repede sau mai bine ca alții, doar așa ai ajuns un mini-zeu, dar în momentul în care ești un mini-zeu și pentru că numai tu poți să faci o părticică din munca echipei, atunci tu și echipa ta sunteți într-un loc nasol pentru toți. Poți rămâne mini-zeu și dacă mai înveți și pe alții cum să facă ce faci tu, chiar dacă poate nu vor reuși la fel de bine, dar eu cred că e spre binele tuturor. Și încă ești un mini-zeu mai tare, căci nimeni nu îți va putea contesta viziunea pe termen lung, pe lângă performanță, iar toată lumea vrea sisteme stabile, ceea ce devine sistemul tău în momentul în care nu depinde de un om. Da, vor avea de pierdut în lipsa ta, ești un coleg incredibil de grozav și apreciat și așa de simpatic și de profi și de bun și bun de luat acasă, dar ei vor funcționa în continuare și asta e cel mai important după plecarea ta.

O frază specială pentru manageri: dragilor, noi suntem cei mai loviți de boala asta și prin natura muncii ( vrei să lași echipa să lucreze nu să se ocupe de căcaturi de management)  și prin natura noastră ( ne place să fim tari și să salvăm ziua la final). Legat de echipe, cred că modul în care se organizează echipa și cum se discută cu clientul ar trebui să fie cunoscut de toată lumea din echipă, transparent și familiar tuturor, ca în momentul în care managerul își rupe gâtul, lucurile să meargă aproximativ la fel. Luată ideea asta mai departe, la orice nivel, un manager își poate face o echipă de manageri complet independentă și funcțională, cel puțin în măsură de 80% fără să fie necesară prezența lui.

Singurele impedimente în a rezolva problema asta de dependență e viziunea pe termen lung, alegerea oamenilor potriviți, consecvența de a lupta pentru un sistem autonom și dorința de a bea 3 săptămâni Matini pe plajă cu telefonul închis.

O nimica toată!

Un kurtos greu de uitat

De câtva timp am început să facem cu băiatul cel mare exerciții de independență, un pic mai târziu decât am fi vrut, dar măcar ne-am trezit și am început.

Ieri, l-am trimis la coadă la kurtos în Parcul mare și noi am plecat la locurile de joacă. I-am dat 14 lei și i-am zis că probabil va trebui să primească rest, dar nu știam exact cât.

După vreo 10 minute a apărut mândru ca un pepene cu kurtoșul lui. Nici dacă îl lăsa tac-su să se joace un an tancuri nu ar fi fost așa de fericit.

La un minut după apariția lui, am văzut alergând spre mine o fată cu 2 lei în mână. Mi-a zis că băiatul uitase restul și a fugit după el, în contextul în care parcul e în spatele gheretei, deci chiar a trebuit să se chinuie un pic să îl găsească pe amețitul corect.

Măi, eu am rămas așa de impresionată de nu vă imaginați pentru un gest atât de corect și neașteptat și totuși atât de firesc într-o lume normală la cap. Vă rog să nu mai dați banii pe prostii când mergeți în parc, ci să luați kurtos de la prima cabană de lângă cișmea și să zâmbiți oricărei fete care vinde acolo.

Mulțumesc mult! Köszönöm szépen!

Ce faci când te amuțește un țânc?

Azi, la școală, îl așteptam pe cel mare în curtea școlii și l-am dusnpe micuț să se dădea pe o hintă. A alergat la mine să mă pupe, eu fiind la un pas de hintă, și s-a întors repede la hintă ca să o găsească ocupată de o fetiță de vreo 10 ani. Sergiu a rămas blocat și a zis că era hinta lui. Fetița i-a răspuns că acum e a ei și să plece că nu îi plac picii.

Copilu s-a întors către mine și m-a întrebat de ce i-a luat fetița hinta. No? Ce să îi zic? I-am zis că poate nu e tocmai bine ce a făcut. Ea a plusat că nu îi plac ăia mici și să se care. I-am zis că acum câțiva ani era și ea la fel. Colega ei m-a pus la punct că dacă vorbesc despre ea și ea o să vorbească despre mine că e dreptul ei să riposteze.

Măi, eu m-am blocat.

Am pățit o fază similară, într-un parc, când niște băieți au spart sticle pe trotuarul pe care se dădeau copiii cu bicicletele și au ținut piept cu brio unei tanti care îi certa și le zicea să curețe.

No? Ce faci în cazurile astea? Cum vorbești cu ei ca să le arăți că nu e ok ce fac fără să devi un adult idiot și fără să le spui că sunt niște copii proști și răi? Că mie asta mi-a venit să îi zic fetei azi.

2 bucăți de hârtie igienică

Era cam 3 dimineața și pe întuneric m-am târât la baie, forțată de cana uriașă de apă băută înainte de culcare. Rup hârtia și îmi dau seama că ajunsesem la sfârșitul sulului. O rup în jumătate și las 2 bucățele lângă toaletă, dacă cumva are nevoie și soț.

Atunci m-am trezit de-a binelea. Să fie asta iubirea? Pe lângă vorbe mari și rețete complicate, să stea de fapt în asta iubirea? În gesturi mici, automate, în care te gândești și la celălalt la fel de natural cum te-ai gândit la tine? Să stea iubirea în ultimele două bucăți de hârtie igienică sau în ultima lingură de salată de vinete sau în a merge să iei tu pâine când îl vezi pe celălalt obosit sau în a pune automat două căni de ceai pe foc sau în a pune o pungă de gheață la frigider preventiv înainte de lecția celuilalt de motocicletă sau în a-i cumpăra și lui ceva când mergi să îți iei țoale deși știi că nu are nevoie sau a o trimite la culcare și a culca tu copiii când vezi că ea e obosită și fără să îți ceară ea sau să ascunzi ciocolata când zice că vrea să slăbească și să mănânci numai pe furiș?

Cred că de multe ori ne bazăm mai mult pe urechi decât pe ochi când măsurăm iubirea. Cum toți suntem niște handicapați emoțional și nimeni nu ne învață ce să spunem și cum să spunem, de multe ori ni se pare că nu mai e nimic unde nu sunt multe cuvinte pline de candoare. Neh, nicio declarație nu poate să mai bată două bucăți de hârtie igienică lăsate deoparte noaptea la ora 3. Asta e un fel de declarație supremă, spontană și plină de afecțiune pentru atunci când hormonii nu îți mai încing mintea.

Voi când știți că mai sunteți iubiți și după ce s-a ridicat vălul nebuniei și a început să se așeze praf prin casă?

A place beyond belief

Am fost în vacanță cu soră-mea. Au trecut vreo 10 ani de când am avut ultima vacanță împreună fără copii sau parteneri și parcă era vremea să ne purtăm iarăși ca doi copii tâmpiți.

Am știut așa: vrem să ne vedem, vrem să stăm cât mai mult afară și să ne mișcăm, nu vrem city breakuri, vrem să facem ceva ce nu facem în mod normal, vrem o locație unde să ajungem ușor și din România și din Franța și să ne coste cât mai puțin.

Am deschis Whatsup, Google maps, Google flights și Booking am închis ochii și degetul a căzut pe Eindhoven. O vacanță de dat cu bicicletele cu zero planuri făcute înainte.

Așa ne-am ales cu o cazare foarte faină într-un hostel cu camere de 2 persoane, într-un parc cu case pentru persoane cu probleme mentale, hotel folosit pentru integrare socială a pacienților, care erau angajați la hotel și ajutați să lucreze intr-un mediu cât mai propice. Nu râdeți!

Așa ne-am ales cu 2 biciclete fără viteze sau frâne șmechere Shimano, ci niște Pegasuri clasice și robuste.

Așa ne-am ales cu holbatul de seară la Fietsknoop, o aplicație numai în olandeză, care îți arată rutele de bicicletă și cu ea îți poți planifica foarte fain traseul din ziua următoare în timp ce cealaltă soră stă cu Google translate lângă.

Tot așa ne-am ales cu o discuție la micul dejun cu o belgiancă jucatoare de fotbal la echipa națională a Belgiei care ne-a recomandat o rezervație naturală incredibilă.

Ne-am ales și cu niște scoici delicioase ( să o căutați pe Lavinia pentru rețetă) și o seară făină la profu’ de mate din liceu ( să îl căutați pe Florin pentru povești de orice fel).

Nu în ultimul rând așa ne-am ales cu niște lecții importante despre mersul pe bicicletă câte 40 de km pe zi, pentru persoane verzi și spontane:

  1. Curul te doare numai în primele 2 zile.

  2. Fără pantaloni cu protecție sau pernă cu gel, o să ai o viață foarte grea.

  3. Chiloții tanga sau cu elastic pe margini sunt moarte.

  4. Epilat inghinal proaspăt înainte de maraton e o idee exotică.

  5. După două pahare de vin te crezi Batman pe bicicletă.

  6. Dacă ai picioare scurte și nu poți regla șaua, așteaptă-te să te doară umărul de la atâta frânat și sărit de pe bicicletă la semafor.

  7. Dacă pedalezi noaptea printr-un parc gol plin de umbre atingi viteze luminice.

  8. Bătrâneii care te întrec au biciclete cu baterie, nu te demoraliza.

  9. Nu-ți lua protecție cu tine, că după 40 de km de făcut sex cu șaua, nu mai ai chef de nicicun olandez înfocat.

  10. Dacă sora mai mare zice că e destul datul cu bicicleta și e timpul de văzut artă modernă, atunci așa faci.

  11. Îi așa de fain să ai o soră! Musai mergeți și vă cumpărați cel puțin una.

  12. O fost așa de bine! Olanda e incredibilă pentru bicicliști.

Robina de Hood

Eu nu știu să fac multe și nici nu îmi place să fac multe.

Îmi place să înot și o fac destul de decent. Pot lega fără efort patru lungimi de crawl într-o alunecare de un calm și un lin perfect corpului meu în timp ce mintea mea nu face altceva decât să caute mișcarea cea mai eficientă. Că mă întrec toți vitezomanii din bazin, nu mă prea impresionează. Eu sunt ca o pisică de mare, iar ei niște rechini. Pisicile sunt grozave, toată lumea știe.

Îmi place să trag cu arcul. Am arcul meu, un recurve de lemn ușor, sud-coreean. Are niște curbe line și o formă atât de naturală de odată luat în mână greu îl lași. Când nu am copii prin jur sau câteodată când simt că o iau razna, plec în pădure să trag cu arcul. E un exercițiu perfect de calm, nemișcare și concentrare. Dacă sunteți curioși, japonezii au o artă chiar a trasului cu arcul numită kyudo. Aici găsiți un mic intro: https://youtu.be/OA2EnemzBpk

Singura mea problemă e că sunt un arcaș undeva între slab și foarte slab și mai am enorm de învățat. Printre ce mai am de învățat e să nu mă omor la o tragere.

Ieri mi-am proptit ținta în deal și cum mi se părea că nu stă prea bine, mi-a venit ideea genială de a o sprijini de o ușă veche.

Mi se părea stabilă, dar am zis să încerc să trag o dată să văd că e ok. Pentru o dată iți pui protecție pe mână? Nu.. Evident. Și coarda a făcut șpang și mâna mea rotită incorect a luat-o din plin. Nu arată așa de rău, nu?

No biggie, nu-i prima dată. Mă apuc de tras. Respir, calibrez, trag. Săgețile zburau ca apucatele. Vreo jumătate se opresc în ușă și nu în țintă, vreun sfert atacă copacii din deal, iar restul ating grațios ținta în zona neagră.

Cum o parte dintre săgeți erau împlântate bine în ușă, mă proptesc cu un picior în ușă și trag zdravăn. Fiecare săgeată are în capătul în care stă pe coardă un cap de plastic ca un clește. Știți cam cât de tare doare să tragi cu toată forța o săgeată dintr-o ușă și capul din plastic să ți se oprească in picior? Cam așa de tare:

No biggie, am pățit și mai rele.

După vreo oră de antrenament periculos am reușit să pierd iremediabil o săgeată prin livadă. Acuma, când ai prunci, nu e prea bine să lași chestii ascuțite în calea lor căci oricând ar putea încerca să te omoare cu ele, așa că m-am apucat de căutat. Dau de nenorocită înfiptă bine în rădăcina unui copac și trag cu veselie, dar cu mare atenție la picioare. Săgeata iese, piciorele sunt întregi, fac un pas înapoi, alunec pe un măr și mă rostogolesc cu curu fix într-un desiș de urzici. Sorry, nu avem poze cu cur, dar asta chiar a durut.

Măi, dar nimic nu m-a supărat mai rău că mi-am rupt 4 săgeți. Big biggie. Am descoperit că dacă ricosează într-un măr se rup instant. Există o plasă specială de pus în spatele țintei care oprește săgeți, dar e scumpă ca naiba, așa că probabil o să mă mai risc un timp.

Trasul cu arcul e un sport foarte periculos! Când vedeți o țintă care arată binișor, să știți că în spatele ei stă un om vânăt și care a muncit tare pentru galbenele alea.