O declarație în celofan

Pe la ora 16 sună telefonul. Fostul proprietar de la țară ne spunea că l-au sunat din sat că ne curge apa groaznic în curte. Probabil că se crăpase un robinet.

Minunatul soț plecat, eu depășită de situație. Reușesc să vorbesc cu vecina, îmi spune că o să cheme ea instalatorul satului.

Ca prin minune dau de oamenii ăștia care m-au ajutat și în 30 de minute rezolv problema. După aia am stat încă 30 de minute la povești cu vecinii, pentru că mi-am dat seama că pot rezolva orice, direct în sat, dacă îmi fac destule relații și vorbesc cu destui oameni. Practic, știau tot ce se întâmplă la noi în curte. Când venim, când plecăm, ce am plantat, cum ne-am uitat la cer și încă o dată îmi validam învățătura anului trecut, cea legată de relațiile umane.

Soarele apunea pe când m-am întors spre casă. Singură în mașină, cu un cântec absurd pe fundal, mi-am scos sandwich-ul pus de mama.

Pâine, caș, castravete. Mie nu îmi place cașul. Pâinea era groaznic de dulceagă. Totuși, sandwich-ul era divin pentru că venea fix la momentul potrivit.

Acolo, în mijlocul autostăzii, mi-am dat seama că sandwich-ul ăsta e limbajul iubirii de mamă. Un mic te iubesc spus stângaci și timid de un părinte care a crescut în generația în care nu au învățat de mici cum sună un te iubesc părintesc și nici nu au învățat cum să spună propriului copil că îl iubesc.

Și eu pe tine, mama 😉 (de la generația care își tocește copiii cu te iubescuri și cu pupe)

Ovidiu Alexandru R.

Ovidiu Alexandru, ah, ce ochi, ce freză depeche, ce frumos cred că era. Prima mea iubire. Clasa a doua sau a treia. Stăteam în banca a treia de la perete, pe stânga. El stătea în banca a patra, în spatele colegului meu de bancă.

Eu eram o ochelaristă cu părul veșnic scurt și ciufulit, cu haine neîngrijite și încă nu aflasem că nu aveam să fiu niciodată o tipă din aia faină, ci o mediocră care nici măcar nu o să se mai chinuie să alerge după frumoși când o să afle adevărul ăsta.

I-am scris un bilet. I-am zis că îmi place de el și dacă îi place și lui de mine îl invit să ne vedem într-o sâmbătă afară. Nu a venit și nici nu a zis nimic.

După multe săptămâni, învățătoarea o chema pe mama la școală. De cât timp era ea învățătoare nu mai văzuse așa ceva. Colegul Neluțu găsise biletul și i-l pasa pe sub masă colegului Radu tocmai când învățătoarea trecea și a întrerupt traseul biletului meu plin de iubire și speranțe.

Mama mi-a ținut monologul cu ce sunt prostiile astea și că la vârsta mea cum să îmi stea capul la așa ceva, că să nu mă mai prindă, că școala e cea mai importantă, că..,că… În tot timpul discursului eu vedeam numai că în mâna ei biletul meu avea un alt bilet lipit de el.

L-am căutat peste tot. Eram sigură că îl aruncase. Pe mine m-au mutat în banca a doua de la geam. Ovidiu Alexandru nu mai zicea nimic. Nici eu nu mai ziceam nimic către el. Tot atunci am decis că nu o să mai zic nimic vreodată nici către vreun adult despre ceva ce ei nu puteau înțelege oricum.

După mulți ani am găsit un bilet în dulăpiorul din baie. Îngălbenit și plin de praf. Era biletul meu. De el era lipit biletul lui. Și lui îi plăcea de mine, dar nu putuse veni la data respectivă și mă invita la altă întâlnire. Era prea târziu. Ovidiu Alexandru nu mai avea freza depeche, fuma în spatele școlii și se pupa după ore cu o tipă bună. Eu eram tot cu ochelari gigantici și cu părul dubios, plus ceva coșuri și mă chinuiam să mă integrez într-un grup care era deja cu mult peste nasul meu.

Ștergeam praful și am dat peste o foaie. Un desen cu o casă mică în care erau doi omuleți. Dedesubt scria Și eu te iubesc , iar deasupra numele lui și al ei. Am zâmbit și am pus hârtia la loc. Băiatul meu cel mare este îndrăgostit.

Seara, am luat din raft Brotacul îndrăgostit, i-am pus pe băieți în pat și am povestit cum îți face inima pâc-pâc când ești îndrăgostit și cum nimic nu e mai fain decât să fii amorezat de o rață. I-am întrebat dacă lor le face inima pâc-pâc. Marele a zâmbit și și-a băgat capul în pernă. Micul a șoptit doar: Arriaaaa.

Poveștile nespuse ale unui blat de bucătărie

O ea, ușor blondă, ușor obosită după o zi lungă, încă în rochia de serviciu, dar absolut minunată.

Un el, ușor grizonat, ușor obosit după o zi lungă, încă în hainele de serviciu, dar incredibil de sexi.

Un blat de bucătărie, ușor plin de firmituri, ușor necurățat, dar plin de mâncăruri ușoare și reci, potrivite pentru o cină.

Tăcere. Ambii stau în picioare lângă blat. Fiecare ciugulește ceva. Din când în când se mișcă de pe un picior pe altul.

Ea rupe tăcerea: Auzi, ție îți e dor de copii?

El înghite încet și răspunde: Nu. Ție?

Ea se uitâ rușinată în jos și răspunde timid: Nu încă.

Tăcere. Ea mai scoate un avocado din frigider. El îi întinde cuțitul ca să nu mai murdărească încă unul.

Ea îi spune: Auzi, oare nu o putem suna pe mama ta să îi mai țină o săptămâna?

El râde.

Ea nu.

El răspunde: Dacă nu ne e dor de ei nici săptămâna viitoare atunci suntem părinți denaturați?

Ea râde. Își toarnă un pahar cu apă și pornește espresorul.

Stă un pic pe gânduri: Auzi, eu plec să îmi iau niște cărți și o pereche de pantofi și după aia promit că o să îmi fie dor de ei un pic mai tare.

El râde: Perfect, eu plec la sală.

Adevărul dintre Facebook și banca din parc

Deschizi social media și sar asupra ta poze de familii fericite, copii frumoși făcând lucruri brave, familii zâmbind la ski, citate despre familie și iubire și te uiți la familia ta și te întrebi ce naiba faci tu greșit de nu îți ies pozele minunate și niciunul nu stă nemișcat și nici activitați prea exotice nu aveți și nici povești despre teme făcute perfect și nu îți mai amintești ultima dată când ai fi putut apuca să îți vină ideea unei poze în loc de a-ți despărți pruncii din a se cafti din orice.

Mergi în parc și te lipești de niște mămici care povestesc aprinse despre copii lor nepăsători, indolenți, plictisiți de toate, vorbind urât și veșnic necooperanți și te întrebi tăcută ce naiba o fi cu copii lor căci tu parcă nu ai chiar așa probleme. Ai tăi nu fac aia sau ailaltă, se poartă chiar frumos câteodată și nu vorbesc urât și se descurcă binișor la școală și te mai și ajută, deci ce o fi cu copiii ceilalți?

Adevărul dintre Facebook și banca din parc este că copiii tăi vor fi tot timpul mai dificili ca cei de pe Facebook, dar mai buni ca cei de lângă banca din parc. Adevărul e că niciodată cineva nu își va pune poze pe Facebook cum își ceartă copiii și niciodată cineva nu va fi interesant în parc dacă povestește numai ce cuminți și tari sunt copiii lui. În poze vrem să fim decupați din Neckerman, în parc vrem să fim iarași cei mai tari din gașca din liceu și ne prinde sindromul James Dean prin transfer către copii.

Mno, probabil că copiii tăi sunt normali ca și tine… nici mai cu moț și nici mai fără moț față de alții, iar familia ta e fix la fel ca toate celelalte și toți ne trezim zilnic cu fața la cearceaf și cu speranța să nu se trezescă pruncii înainte să ne bem cafeaua.

Dacă vrei să rămâi cu ceva din interacțiunile cu părinții din parc, eu zic să te uiți la cum se poartă ei cu copiii lor, să vezi ce îți place și să furi. 😉

Dacă vrei să rămâi cu ceva de pe Facebook, eu zic să te oprești și să privești ce îți răspunde la întrebarea: Ce pot învăța eu de aici?, iar la restul să le zici scrool.

Dus mai departe, dacă ai lua orice interacțiune cu Ce pot învăța eu de aici?, în loc de Cum pot să le arăt că și eu sunt tare? ai ajunge în raiul zen a lui Rumi și ai deveni imun la autoflagelare (acuma no, poți folosi biciul la chestii mult mai interesante… numa zic).

Discuții întrerupte

Stătea deja de o oră cu ochii pironiți în tavan când s-a decis că nu mai are rost să se mai chinuie să doarmă. Somnul o ocolea de mult, dar în ultimele zile parcă îi devenise dușman. De câte ori reușea să adoarmă, vise triste și pline de durere o întorceau la tăcerea nopții și la umbrele de pe tavan.

Era prea devreme să se ridice din pat. A început să îi vorbească ca de atâtea ori în ultimii ani. I-a fost sprijin și speranță când se lupta pentru el, pentru ea, pentru toți. Câteodată îi părea așa de aproape, ca peste abia câteva secunde să dispară înecat în disperarea cu care se agăța de el. Rece și departe câteodată, cald și aproape altădată.

Tăcerea casei goale e tăiată brusc de o voce. De unde vine vocea? Ce e asta? Ce se aude? Nu e din camera mea.

O voce rece, metalică.

Doamne, ce e asta? Am înnebunit? Vorbești cu mine? Nuu, nu se poate. De ce să nu se poată? Dar eu nu merit să vorbescă cu mine. Doamne Dumnezeule.

Tăcere. Iarăși tăcerea rece.

Dacă totuși a intrat cineva în casă? Caută în debara bastonul vechi și iese temătoare din cameră. Se îndreaptă spre bucătărie când aude iarăși glasul rece. Strânge cu putere bastonul și trântește ușa de perete.

”Alertă de urgență. Acesta este un mesaj….”

Morții mă-sii cu tehnologia și RO-ALERT-ul vieții. Nici să vorbești în pace cu Dumnezeu nu mai poți.

Scuze Doamne că am înjurat un pic.

Chestia asta cu călătoritul

Dacă chestia asta cu călătoritul e o mare schemă a unor băieți deștepți care s-au prins că pentru o grupă mărișoară de oameni consumatorismul nu mai prinde și s-au gândit să le vândă alt vis pe pâine?

Ia uite ce fain arată:

Adică viața ta va fi cu adevărat viață dacă călătorești. Adică viața ta nu e viață acuma. Dacă treci printr-o perioadă mai proastă și îți ridici probleme existențiale inerente și dai de vreo 20 de oameni care share-uiesc citate din astea, alte 20 care pun poze sclipitoare din vacanțele lor ( evident că toți suntem minunați în vacanță) și vreo alți 20 care vorbesc pe la birou cum și-au luat bilete de vacanță în Machu Picchu, pac, ți-a picat fisa. Asta îți lipsește. Călătoritul. Unde? Sigur o să găsești unde, dar nu la munte în Apuseni că acolo nu este vibe bun. De ce? Că fericirea se caută și poate dai de ea prin lume, că ea nu stă prin jurul casei.

Nu zic că nu sunt oameni născuți cu asta în sânge, dar mi-e teamă că o altă parte sunt născuți numai cu căutarea existențială în sânge și de calea urmată în căutare se ocupă strașnic un marketing deștept.

Ce ziceți de pozele cu citate despre călătorie unde pe fundal sunt plaje și mări?

Ce ziceți dacă top 10 țări care depind de turism sunt aproape toate legate de plajă și mare? https:// www.worldatlas.com/articles/top-10-countries-most-reliant-on-tourism.html

Da, o să ziceți că nu e chiar așa, că evident că dacă începi să faci turism și îți merge, atunci evident că investești în asta și atunci depinzi mai tare. În plus de asta ce ai face pe o insulă în afară de turism? Dar măcar dacă recunoaștem asta, recunoaștem că atunci, sigur ai nevoie și de marketing ca să ții plaja deschisă și că marketingul înseamnă să apeși pe emoțiile care o să creeze reacție? Cred că aceeași emoție vinde haine sau cosmetice sau operații estetice. Promisiunea că viața ta va fi mai bună după ce le vei face, că tu vei fi o variantă mai bună a ta.

Ceea ce poate fi perfect adevărat, numai că mă întreb dacă efectul nu se duce repede, iar după ce ai vazut vreo 4 capitale din Europa, cam toate sunt la fel, dar tu tot te duci să mai vezi și alte 5.

No, hai ziceți că mă aberez, dar de ce te-ai duce să vezi Bruges, în loc să stai calm la tine pe canapea să te uiți la In Bruges?

Cred că de fapt am scris pentru cei care nu merg prin capitale sau prin locuri exotice fără un scop clar și sunt maxim fericiți cu asta și s-au prins că trebuie să își creeze în mediul lor aventuri continue care să le hrănească nevoia de a simți că își trăiesc viața. Poate totuși m-am aberat un pic.

Ce ne facem anul ăsta?

Este o mică tradiție printre blogări ca la început de an să facă o postare cu titlurile cele mai de succes ale anului abia trecut. Am dat și eu o statistică la mine prin debara și am găsit că anul trecut a fost dezastruos. Statisticile sunt la pământ față de anii anteriori.

Fie scriu tot mai prost, fie tot mai puțin, fie v-ați plictisit și v-ați mutat prin locuri mai verzi, fie am ales subiecte proaste, numai dileme.

Mno, ia ajutați-mă și ziceți ce mai vreți să citiți, de mai vreți să citiți. Și să trăiți La mulți ani!