Copilul verde

Stăteam eu cu minuntul meu soț mână în mână, visători, fumoși și naivi și ne-am zis Ce ar fi să creștem copilul ăsta cât mai verde?. Și a sunat bine. Copilul verde a dat un picior în burtă și a aprobat calea ce i-o așterneam. 

Peste doar 4 ani, stăteam eu cu minunatul meu soț mână în mână, visători, frumoși, cu cearcăne nesimțite, dar fericiți și ne-am zis Ce ar fi să creștemm și copilul ăsta cât mai verde, doar uite ce bine ne-a ieșit primul. Și a sunat bine și asta. Copilul verde a tras un pârț și a aprobat calea ce i se așternea.

Peste doar 3 ani, în casa noastră verde, cu copii relaxați, crescuți verde, fără inhibiții și rușine se pot auzi următoarele:

Mamiii, vine atacul puțelor!
Mama, de ce frate-mi-o are puța așa mică?
Mamaa, uite ce puță gigantică am!
Mami, am niște biluțe aici, dar fug de mine. Le prinzi tu?
Mamaaaa, uite, mi-a crescut un fir de păr pe puță.
Mamiii, hai să vezi! Facem pișu în X.
Mama! Frate-mi-o mă trage de puță!

…….

Poate când ne gândeam la verde, nu ne gândeam la chiar așa de verde. Acuma ce să le facem? Îi lăsăm așa sau îi trimitem la pension?

Ceva sfaturi de la părinți de băieți mai experimentați?

16 galbeni mititei

De vreo cinci ani mi-am luat 16 galbeni mititei pe care i-am iubit așa de mult că i-am dus cu mine peste tot și le-am ținut de cald când le era frig și le-am dat să pape când le era foame și le-am dat să pape când le era greu și le-am dat să pape când erau supărați și  le-am dat să pape când le venea să plângă și le-am dat să pape și când erau veseli.

Cam așa arată un galben mititel:

No, acuma v-ați șocat. Vă puteți imagina cum arată 16 galbeni mititei? Eu nu mi-am dat seama până nu m-au părăsit. Sunt enorm de mari și de grei.

Acum 5 luni intram în cabinetul doctoriței mele de familie, obosită, cu mici crize de panică, șchiopătând crunt de la o durere de șold care nu mai pleca, cu analizele la zi și vorbind despre teama de infarct și de cancer, moștenirile mele de familie. Doctorița mi-a zâmbit și mi-a explicat că riscul de diabet îmi e mult mai mare față de cele două. Diabet?


Adică ceva ce nu mă va omorî direct ci cătinel și perfid? Fuck me. Pe bune? Am luat dieta prescrisă și am plecat să îmi comand un tort de ziua mea.
Ca veterană a dietelor de toate felurile, știam că nimic nu va funcționa dacă nu pot să lucrez la capul meu.

Mi-am făcut temele și mi-am căutat rețete magice:

  1. Documentarul BBC – What’s the right diet for you m-a fascinat, iar partea despre încălcarea dietei mi-a schimbat complet percepția asupra micilor erori din care nu te mai poți opri până nu crăpi. Calci strâmb, vina își face treaba de a-ți spune că nici de data asta nu o să reușești și înapoi pe spirală în cercul vicios. Creierul tău e atât de disperat după viața lui confortabilă că face orice să te saboteze, inclusiv să te facă el însuți să te simți ca ultimul ratat. Deci așa funcționa? Okk, fuck off! Noua regulă: zero vină pentru un călcat strâmb. Eu merg mai departe.
  2. Prietena mea super psiholog care m-a întrebat de ce vreau eu să slăbesc și eu i-am dat cu sănătate și mobilitate și viață mai bună, mi-a vorbit înapoi cum mi-ar vorbi creierul meu care mi-ar spune: tu te-ai tâmpit? Nu o ducem noi bine așa cum suntem? Diabet? Ce-i prostia asta? Cum arată? Când?. Ea m-a făcut să văd că eu nu am un De ce care să mă facă să închid frigiderul. După multe chinuri am produs un De ce de o banalitate cruntă, dar perfect pentru mine. Voiam să fiu sexi și să îmi pot cumpăra rochii faine. Atâta tot. Simplu, foarte foarte simplu, satisfăcător pentru creier, ușor de imaginat și tangibil. Apoi, o ancoră mentală în asta și puf.
  3. Articolul despre cele doua sisteme de control din capul nostru e o bucățică dintr-o carte care m-a convins că dacă vreau să am o șansă să reușesc, atunci trebuie să încerc când sistemul meu de control e cel mai bun, adică când nu e stresat. Așa că am început dieta în vacanță, cu copiii trimiși la bunici și în paralel am lucrat activ la a-mi schimba relaționarea la muncă.
  4. Cu speech-ul lui Mel Robbins am numărat în cap până la 5 și am zis la final Azi, nu. Poate mâine. O să rezistăm numai azi.

 

De aici am urmat pas cu pas ce eu am perceput ca lupta mea cu șeful de la butoane și nu cu stomacul sau cu frigiderul.

Doctorița mea drăguță m-a învățat chestii care habar nu aveam că există, de exemplu că prima dată îți mănânci salata și după aia proteinele și că înainte de un fruct să mănânc un pumn de semințe și m-a susținut lunar cu un ochi blând și cu altul critic, dar gata oricând să îmi explice cum funcționează ceva din corpul meu.

Cred că nu am ținut dieta perfectă, nu am avut motivația perfectă, nu am găsit mijloacele perfecte, ci am găsit momentul perfect pentru ca toate să lucreze împreună. Asta e concluzia mea. Totul a ținut de un moment în care am reușit să îl păcălesc pe șefu de la butoane că așa ne va fi mai bine. Putea fi la fel de bine peste 4 ani sau acum 10 ani sau deloc.

No, știți ce gust are cafeaua neagră, fără zahăr, fără lapte? Divin! Durează numai vreo 2 luni până nu ți se mai preling dimineața în ea lacrimile de dor de zahăr și după aia e perfectă.

Feminista nu face sarmale

Feminista nu face sarmale. Nici ciorbă de perișoare. Și nici nu stă sâmbătă seara acasă la un film cu un el, ci merge în club cu fetele pentru că ea e într-un Open relationship și nu se leagă la cap cu nimeni.

Tu ai înnebunit să vrei să stai acasă doi ani să îți crești copilul? Dar tu îți dai seama cum va stagna cariera ta, ba mai rău, cum se va duce în jos, cum te deprofesionalizezi? Șocant că o tipă așa deșteaptă ca tine să se lase așa să decadă.

Nu văd nicio diferență între feminismul de tipul ăsta și cum ne vorbeau străbunicii că locul nostru e la cratiță. Ambele îți zic ce să faci, chiar dacă e împotriva a ce vrei tu. Parcă feminismul era cu egalitate în drepturi și libertate de a alege să faci fix ce vrei cu viața ta.

Dacă te face mega fericită să coci plăcintă cu mere sau să dai cu aspiratorul sau să joci fotbal sau să muți munții la lucru și o faci de plăcerea ta și nu de regula lumii, fă-o soro și nu mai asculta toate prostiile aruncate de niște triste ființe care cred că sunt încarnarea Xenei și orice plăcere casnică e o rătăcire împotriva libertății femeii.

Pace și iubire! Și sarmale!

Curățenia de toamnă

Dragilor și dragelor, am făcut o curățenie de sfârșit de octombrie numai bună pentru a face lucurile mai clare.

Voi vă împărțiți în cei puțini și grozavi care citiți chestii de management și cei mulți și adorabili care citiți chestii de zi cu zi. Așa că v-am separat printr-un nou proiect.

De azi găsiți în casă nouă chestii de management. Salutați bebelușul și haidați la botez:  https://management1on1.wordpress.com/

Casa veche rămâne în picioare, nu vă faceți iluzii că scăpați așa ușor, doar o să mai stea un pic suspendată într-un moment de totală neinspirație.

Vă pup apăsat!

Stuck in a moment

Am avut o revelație. Nu am absolut nimic de scris ce să nu se fi scris deja. Zero, nada, nimic, rien de tout. Contribuție zero pentru cititori. Eventual zic altfel lucruri care se găsesc deja scrise mult mai bine de alții.

Măi, cred că de fapt nu mai simt nevoia să fac asta și parcă am început să trag de mine să scriu.

Cred că m-am blocat. Ce mă fac acum?

Aveți subiecte la cerere?

Micile lucruri stupide care ar putea strica o duminică

Că micuțul s-a trezit la 6 fără 5 și după aia a adormit la loc, dar eu nu.

Că m-am pus la televizor și pe la 8 când adormeam eu, ei se trezeau cu toții.

Că mi-am ars pâinea prăjită.

Că mi-am văzut cearcănele în oglindă.

Că mi-am rupt o unghie.

Că am intrat în bazin și la 30 de secunde după mi-am dat seama că mă scăpă rău la baie.

Că am fost la baie cu doi copii după mine.

Că am luat o minge direct în nas.

Că nu mi-am găsit casca bună și m-a strâns groaznic aia pe care o aveam.

Că am dormit desculță și m-am trezit dârdâind de frig.

Că pizza a întârziat 18 de minute.

Că nu mai aveam ketchup.

Că am scobit dovleci și au sărit sâmburi și pe lampă.

Că s-a terminat mărarul pentru purceluși.

Că mi-a băgat micuțul un deget în ochi.

Că am încălzit laptele și l-am turnat pe jos pe tot.

Că nu am avut la cine striga că e laptele pe jos.

Că am topit niște paie în mașina de spălat vase.

Că soțul face car sharing cu cine știe ce blondă sexi.

Că am mâncat o clătită și mă doare stomacul de la ea.

Că s-a terminat pasta de dinți.

Că tocmai am auzit cel de-al 187-lea MAMAAA, pe ziua de azi.

Că mâine e luni.

….

Well, fuck them all. Mai am vreo 2 ore din duminică și tocmai o fac perfectă cu un vin.

Vă pup apăsat!

Managementul fumului în ochi

Prima dată m-am gândit să spun postării Managementul minciunii. Mi s-a părut însă că suna prea dur și am înmuiat puțin titlul în Managementul fumului în ochi.

Am nenumărate exemple de fum în ochi aplicat unui client, de la locurile mele de muncă până la tanti vânzătoare de la magazin. Într-o situație mai dificilă, am observat că de multe ori alegem să o îndulcim un pic sau să dăm un răspuns parțial adevărat care face situația să pară un pic mai bună pentru a evita o confruntare mai dură.

Exemplul clasic este cel al lăsatului mașinii la service. Ți se spune e gata mâine. Suni mâine, îți zice că a apărut o problemă și e gata peste două zile. Suni peste două zile și îți zice că e gata peste încă trei. Am văzut cu ochii mei cazuri în care știau de la început că o să dureze cinci zile, dar s-au gândit că clientului nu i-ar plăcea asta, așa că mai bine i-au zis că e gata mai repede, urmând să îl tot ducă cu zăhărelul servind minciuni mai mici la fiecare apel.

Dar ce cost are metoda asta, mă întreb eu?

Costul la client – în timp nu o să mai aibă încredere în ce spui și începe să pună sub semnul întrebării mesaj, ducând în timp la pierderea încrederii și la crearea unei percepții generalizate că toți ca tine fac la fel.

Costul la propriul angajat – dacă îl înveți să distorsioneze, ascundă și în final să mintă, e de așteptat că va aplica metoda asta și cu tine, iar o bucățică din timpul lui se va duce pe întreținerea minciunii la client și chiar pe sincronizarea cu varianta următoare pe care ai prezentat-o sau o vei/va prezenta.

Costul la tine – orice fum în ochi își are un cost de protecție: trebuie să reții ce ai spus și cui, să te asiguri că toți colegii tăi știu ce fum ai servit fiecărui client și să mențină povestea, iar în final adaugi o complexitate fals creată contextului, nemaivorbind de a face față efectelor.

Deși aparent mai simplă, distorsonarea poate nu te costă pe moment discuții foarte dificile, dar te costă mult mai mult timp și energie investite în ceea ce aș numi costul de gestionare al fumului.

Câteodată am impresia că aproape în toate domeniile ducem acut lipsă de cunoștințe de management, dacă nu etic atunci măcar pragmatic .