Chestia asta cu călătoritul

Dacă chestia asta cu călătoritul e o mare schemă a unor băieți deștepți care s-au prins că pentru o grupă mărișoară de oameni consumatorismul nu mai prinde și s-au gândit să le vândă alt vis pe pâine?

Ia uite ce fain arată:

Adică viața ta va fi cu adevărat viață dacă călătorești. Adică viața ta nu e viață acuma. Dacă treci printr-o perioadă mai proastă și îți ridici probleme existențiale inerente și dai de vreo 20 de oameni care share-uiesc citate din astea, alte 20 care pun poze sclipitoare din vacanțele lor ( evident că toți suntem minunați în vacanță) și vreo alți 20 care vorbesc pe la birou cum și-au luat bilete de vacanță în Machu Picchu, pac, ți-a picat fisa. Asta îți lipsește. Călătoritul. Unde? Sigur o să găsești unde, dar nu la munte în Apuseni că acolo nu este vibe bun. De ce? Că fericirea se caută și poate dai de ea prin lume, că ea nu stă prin jurul casei.

Nu zic că nu sunt oameni născuți cu asta în sânge, dar mi-e teamă că o altă parte sunt născuți numai cu căutarea existențială în sânge și de calea urmată în căutare se ocupă strașnic un marketing deștept.

Ce ziceți de pozele cu citate despre călătorie unde pe fundal sunt plaje și mări?

Ce ziceți dacă top 10 țări care depind de turism sunt aproape toate legate de plajă și mare? https:// www.worldatlas.com/articles/top-10-countries-most-reliant-on-tourism.html

Da, o să ziceți că nu e chiar așa, că evident că dacă începi să faci turism și îți merge, atunci evident că investești în asta și atunci depinzi mai tare. În plus de asta ce ai face pe o insulă în afară de turism? Dar măcar dacă recunoaștem asta, recunoaștem că atunci, sigur ai nevoie și de marketing ca să ții plaja deschisă și că marketingul înseamnă să apeși pe emoțiile care o să creeze reacție? Cred că aceeași emoție vinde haine sau cosmetice sau operații estetice. Promisiunea că viața ta va fi mai bună după ce le vei face, că tu vei fi o variantă mai bună a ta.

Ceea ce poate fi perfect adevărat, numai că mă întreb dacă efectul nu se duce repede, iar după ce ai vazut vreo 4 capitale din Europa, cam toate sunt la fel, dar tu tot te duci să mai vezi și alte 5.

No, hai ziceți că mă aberez, dar de ce te-ai duce să vezi Bruges, în loc să stai calm la tine pe canapea să te uiți la In Bruges?

Cred că de fapt am scris pentru cei care nu merg prin capitale sau prin locuri exotice fără un scop clar și sunt maxim fericiți cu asta și s-au prins că trebuie să își creeze în mediul lor aventuri continue care să le hrănească nevoia de a simți că își trăiesc viața. Poate totuși m-am aberat un pic.

Ce ne facem anul ăsta?

Este o mică tradiție printre blogări ca la început de an să facă o postare cu titlurile cele mai de succes ale anului abia trecut. Am dat și eu o statistică la mine prin debara și am găsit că anul trecut a fost dezastruos. Statisticile sunt la pământ față de anii anteriori.

Fie scriu tot mai prost, fie tot mai puțin, fie v-ați plictisit și v-ați mutat prin locuri mai verzi, fie am ales subiecte proaste, numai dileme.

Mno, ia ajutați-mă și ziceți ce mai vreți să citiți, de mai vreți să citiți. Și să trăiți La mulți ani!

De Crăciun fii oricum

Cred că ar trebui să scriu ceva de Crăciun și de dat pagina spre noul an. Anul ăsta a fost ciudățel. Tot anul mi-am împins limitele, după care am stat să mă recuperez după stresul pe care mi l-am creat singură. Ulterior citeam Antifragil de Taleb și aflam că e bine ce am făcut.

Măi, lăsând la o parte multele mele experimente și căutări, sunt două chestii simple de care sunt foarte fericită anul ăsta.

Chestia unu: Am făcut o vacanță numai cu soră-mea și m-am simțit iarăși ca în copilărie. Ea adultul serios, calculat și atent, eu copchilul care o provoacă să facem prostii. Am fost ca într-o bulă atemporală cu blonda care mi-a distrus taberele la mare și de care îmi era dor la maximum.

Chestia doi: De o lună am primit vestea la care ne era frică să și visăm. După un an de luptă aprigă cu cancerul și doi ani de așteptare încordată, mama a fost declarată în zona de risc minim de recidivă. Mama, să nu te prind că te mai ții de prostii că te bat cu mâna mea!

La final, să fiți cum vreți voi de Crăciun: mai buni, mai triști, mai veseli, mai ghiftuiți, mai beți, mai îmbufnați, mai singuri sau mai distrați. Oricum ar fi, e doar încă o zi în care să faceți pace cu voi înșivă și să renunțați să vă mai proiectați viața după ce vă vând filmele stupide că ar trebui să fie. Și dacă nu vă iese de Crăciun, poate vă iese a doua zi sau a treia sau a o sută patruzeci și opta zi.

Și musai musai să vă sunați mamele să le spuneți că le iubiți și să le întrebați ce vă aduce moșul.

Vă îmbrățișez!

Preocupare empatică pe linia 30

Am purces pe înserat cu pruncii în parc și pe când le-a ajuns zăpada și în chiloți ne-am urcat ca un alai de jale într-un autobuz plin de oameni.

Ne-am găsit un loc în care speram să nu fie nevoie de prea multă echilibristică lângă un grup de scaune unde ședeau trei bătrânei și o copilă. O bătrânică îl înghiontește pe bătrânel să se dea jos de pe scaun să stăm noi. Mulțumesc frumos de tot și îl urc pe scaun pe micul Jelea. 

Îl agăț pe mareleJelea  de noi și Doamne-ți mulțam. Atunci aud o tanti din spate zicând apăsat: Domnișoara, stați bine? Ia ridicați-vă să lăsați femeia cu copii. Mă înroșesc toată, insist că ne descrucăm, dar tanti insistă mai ceva ca mine. Copila se ridică greu schiopătând și pe mine mă apucă îndoiala că ce facem e ok.

Se eliberează autobuzul și copila se așează schiopătând. Ba chiar își ajută cu mâna piciorul stâng și și-l așează pe scaun. Remușcări cu duiumul pe capul meu.

Ajungem în stație și vedem că și copila se dă jos. Merge șchiopătând încet în fața noastră. Mă tot uitam și mă gândeam ce fază aiurea pentru toți, cum s-o fi chinuit pe autobuz și eu sigur mă descurcam și în picioare. Bine că s-a găsit tanti aia să facă educație chiar atunci.

Face dreapta pe alee, se uită în spate și merge mai departe. Atunci, creierul meu înghețat îmi trimite primul semn de inteligență pe ziua asta și îmi zice că i se pare că fata șchiopăta cu piciorul drept și nu cu stângul ca în autobuz.

Strâng rapid gâștele brusc nemaijelitoare împrăștiate pe alee și o iau pe urmele fetei. În noapte, văd o siluetă zveltă ce umbla fără probleme. Era fata mea brusc vindecată de orice șchioapătat.

Observația numărul unu: Iarăși am fost tută. Cred că ce am făcut se cheamă empatie emoțională, mai cu seamă preocupare empatică. Detalii simplu explicate găsiți aici: https://clipsi.ro/empatia-emotionala-cognitiva-diferenta-dintre-empatie-simpatie-compasiune/

Observația numărul doi: Dacă copila s-a chinuit atât să creeze o ”scuză” pentru lipsa ei de reacție la nevoia noastră de scaun, atunci poate se simțea vinovată și e de fapt un caz recuperabil?

Observația numărul trei: Când sunt premiile Gopo? Se face selecție și de prin autobuze?

Revelația anului

Măi, am reușit o chestie așa de mișto că nu mă pot lasă să nu v-o zic. Cred ca e marea mea realizare anul ăsta, pe lângă supraviețuire.

Am fost în vară la Școala de mers pe munte unde m-am trezit ca un copil mic și speriat care chiar nu știa ce să vorbească cu lumea și care încerca cumva disperat să se facă confortabil prin small talk. Nu mi-o ieșit, întrebați colegii de tabară dacă vreți cam cât de dubioasă cred că am fost.

Acestea fiind date m-am gândit eu într-o zi că ceva nu fac bine deloc și că în loc să chinui eu să fac small talk mai bine mă concentez pe interlocutor și îl întreb orice îmi trece prin cap chiar dacă o să par o dubioasă. Am decis să devin un fel de american simplu.

Am început cu o tanti de la magazin căreia i-am zis doar că e foarte cald și cum face față. Mi-a povestit tot felul, printre care că modifică prețurile zilnic la magazinul respectiv. După aia am trecut la taximetriști. Am avut niște conversații mega savuroase, mai ales cu un nene fumător care mi-a zis că i-a propus soția să meargă la curve cu banii de țigări, numai să se lase de fumat și să îl știe sănătos. După care am avansat la colegi, clienți, oameni de pe la conferințe. Am aflat o groază de chestii interesante și chiar mi se pare că oamenii apreciază atenția.

Vreau să vă zic că e incredibil. Dacă interesul tău în conversație e strict să afli ceva nou și să cunoști un om, întrebările curg natural, iar uimitor este că și cei mai taciturni oameni sunt dornici să povestească despre ei.

Chestia asta cu a vorbi cu necunoscuți și a nu sta într-o tăcere jenantă e de fapt super simplă și ca o tută mi-a luat mulți ani până ce m-am prins că nu e despre mine acoperind tăcerea ci doar despre a avea un interes real de a cunoaște un alt om.

mega simplu!

Copilul verde

Stăteam eu cu minuntul meu soț mână în mână, visători, fumoși și naivi și ne-am zis Ce ar fi să creștem copilul ăsta cât mai verde?. Și a sunat bine. Copilul verde a dat un picior în burtă și a aprobat calea ce i-o așterneam. 

Peste doar 4 ani, stăteam eu cu minunatul meu soț mână în mână, visători, frumoși, cu cearcăne nesimțite, dar fericiți și ne-am zis Ce ar fi să creștemm și copilul ăsta cât mai verde, doar uite ce bine ne-a ieșit primul. Și a sunat bine și asta. Copilul verde a tras un pârț și a aprobat calea ce i se așternea.

Peste doar 3 ani, în casa noastră verde, cu copii relaxați, crescuți verde, fără inhibiții și rușine se pot auzi următoarele:

Mamiii, vine atacul puțelor!
Mama, de ce frate-mi-o are puța așa mică?
Mamaa, uite ce puță gigantică am!
Mami, am niște biluțe aici, dar fug de mine. Le prinzi tu?
Mamaaaa, uite, mi-a crescut un fir de păr pe puță.
Mamiii, hai să vezi! Facem pișu în X.
Mama! Frate-mi-o mă trage de puță!

…….

Poate când ne gândeam la verde, nu ne gândeam la chiar așa de verde. Acuma ce să le facem? Îi lăsăm așa sau îi trimitem la pension?

Ceva sfaturi de la părinți de băieți mai experimentați?

16 galbeni mititei

De vreo cinci ani mi-am luat 16 galbeni mititei pe care i-am iubit așa de mult că i-am dus cu mine peste tot și le-am ținut de cald când le era frig și le-am dat să pape când le era foame și le-am dat să pape când le era greu și le-am dat să pape când erau supărați și  le-am dat să pape când le venea să plângă și le-am dat să pape și când erau veseli.

Cam așa arată un galben mititel:

No, acuma v-ați șocat. Vă puteți imagina cum arată 16 galbeni mititei? Eu nu mi-am dat seama până nu m-au părăsit. Sunt enorm de mari și de grei.

Acum 5 luni intram în cabinetul doctoriței mele de familie, obosită, cu mici crize de panică, șchiopătând crunt de la o durere de șold care nu mai pleca, cu analizele la zi și vorbind despre teama de infarct și de cancer, moștenirile mele de familie. Doctorița mi-a zâmbit și mi-a explicat că riscul de diabet îmi e mult mai mare față de cele două. Diabet?


Adică ceva ce nu mă va omorî direct ci cătinel și perfid? Fuck me. Pe bune? Am luat dieta prescrisă și am plecat să îmi comand un tort de ziua mea.
Ca veterană a dietelor de toate felurile, știam că nimic nu va funcționa dacă nu pot să lucrez la capul meu.

Mi-am făcut temele și mi-am căutat rețete magice:

  1. Documentarul BBC – What’s the right diet for you m-a fascinat, iar partea despre încălcarea dietei mi-a schimbat complet percepția asupra micilor erori din care nu te mai poți opri până nu crăpi. Calci strâmb, vina își face treaba de a-ți spune că nici de data asta nu o să reușești și înapoi pe spirală în cercul vicios. Creierul tău e atât de disperat după viața lui confortabilă că face orice să te saboteze, inclusiv să te facă el însuți să te simți ca ultimul ratat. Deci așa funcționa? Okk, fuck off! Noua regulă: zero vină pentru un călcat strâmb. Eu merg mai departe.
  2. Prietena mea super psiholog care m-a întrebat de ce vreau eu să slăbesc și eu i-am dat cu sănătate și mobilitate și viață mai bună, mi-a vorbit înapoi cum mi-ar vorbi creierul meu care mi-ar spune: tu te-ai tâmpit? Nu o ducem noi bine așa cum suntem? Diabet? Ce-i prostia asta? Cum arată? Când?. Ea m-a făcut să văd că eu nu am un De ce care să mă facă să închid frigiderul. După multe chinuri am produs un De ce de o banalitate cruntă, dar perfect pentru mine. Voiam să fiu sexi și să îmi pot cumpăra rochii faine. Atâta tot. Simplu, foarte foarte simplu, satisfăcător pentru creier, ușor de imaginat și tangibil. Apoi, o ancoră mentală în asta și puf.
  3. Articolul despre cele doua sisteme de control din capul nostru e o bucățică dintr-o carte care m-a convins că dacă vreau să am o șansă să reușesc, atunci trebuie să încerc când sistemul meu de control e cel mai bun, adică când nu e stresat. Așa că am început dieta în vacanță, cu copiii trimiși la bunici și în paralel am lucrat activ la a-mi schimba relaționarea la muncă.
  4. Cu speech-ul lui Mel Robbins am numărat în cap până la 5 și am zis la final Azi, nu. Poate mâine. O să rezistăm numai azi.

 

De aici am urmat pas cu pas ce eu am perceput ca lupta mea cu șeful de la butoane și nu cu stomacul sau cu frigiderul.

Doctorița mea drăguță m-a învățat chestii care habar nu aveam că există, de exemplu că prima dată îți mănânci salata și după aia proteinele și că înainte de un fruct să mănânc un pumn de semințe și m-a susținut lunar cu un ochi blând și cu altul critic, dar gata oricând să îmi explice cum funcționează ceva din corpul meu.

Cred că nu am ținut dieta perfectă, nu am avut motivația perfectă, nu am găsit mijloacele perfecte, ci am găsit momentul perfect pentru ca toate să lucreze împreună. Asta e concluzia mea. Totul a ținut de un moment în care am reușit să îl păcălesc pe șefu de la butoane că așa ne va fi mai bine. Putea fi la fel de bine peste 4 ani sau acum 10 ani sau deloc.

No, știți ce gust are cafeaua neagră, fără zahăr, fără lapte? Divin! Durează numai vreo 2 luni până nu ți se mai preling dimineața în ea lacrimile de dor de zahăr și după aia e perfectă.