Robina de Hood

Eu nu știu să fac multe și nici nu îmi place să fac multe.

Îmi place să înot și o fac destul de decent. Pot lega fără efort patru lungimi de crawl într-o alunecare de un calm și un lin perfect corpului meu în timp ce mintea mea nu face altceva decât să caute mișcarea cea mai eficientă. Că mă întrec toți vitezomanii din bazin, nu mă prea impresionează. Eu sunt ca o pisică de mare, iar ei niște rechini. Pisicile sunt grozave, toată lumea știe.

Îmi place să trag cu arcul. Am arcul meu, un recurve de lemn ușor, sud-coreean. Are niște curbe line și o formă atât de naturală de odată luat în mână greu îl lași. Când nu am copii prin jur sau câteodată când simt că o iau razna, plec în pădure să trag cu arcul. E un exercițiu perfect de calm, nemișcare și concentrare. Dacă sunteți curioși, japonezii au o artă chiar a trasului cu arcul numită kyudo. Aici găsiți un mic intro: https://youtu.be/OA2EnemzBpk

Singura mea problemă e că sunt un arcaș undeva între slab și foarte slab și mai am enorm de învățat. Printre ce mai am de învățat e să nu mă omor la o tragere.

Ieri mi-am proptit ținta în deal și cum mi se părea că nu stă prea bine, mi-a venit ideea genială de a o sprijini de o ușă veche.

Mi se părea stabilă, dar am zis să încerc să trag o dată să văd că e ok. Pentru o dată iți pui protecție pe mână? Nu.. Evident. Și coarda a făcut șpang și mâna mea rotită incorect a luat-o din plin. Nu arată așa de rău, nu?

No biggie, nu-i prima dată. Mă apuc de tras. Respir, calibrez, trag. Săgețile zburau ca apucatele. Vreo jumătate se opresc în ușă și nu în țintă, vreun sfert atacă copacii din deal, iar restul ating grațios ținta în zona neagră.

Cum o parte dintre săgeți erau împlântate bine în ușă, mă proptesc cu un picior în ușă și trag zdravăn. Fiecare săgeată are în capătul în care stă pe coardă un cap de plastic ca un clește. Știți cam cât de tare doare să tragi cu toată forța o săgeată dintr-o ușă și capul din plastic să ți se oprească in picior? Cam așa de tare:

No biggie, am pățit și mai rele.

După vreo oră de antrenament periculos am reușit să pierd iremediabil o săgeată prin livadă. Acuma, când ai prunci, nu e prea bine să lași chestii ascuțite în calea lor căci oricând ar putea încerca să te omoare cu ele, așa că m-am apucat de căutat. Dau de nenorocită înfiptă bine în rădăcina unui copac și trag cu veselie, dar cu mare atenție la picioare. Săgeata iese, piciorele sunt întregi, fac un pas înapoi, alunec pe un măr și mă rostogolesc cu curu fix într-un desiș de urzici. Sorry, nu avem poze cu cur, dar asta chiar a durut.

Măi, dar nimic nu m-a supărat mai rău că mi-am rupt 4 săgeți. Big biggie. Am descoperit că dacă ricosează într-un măr se rup instant. Există o plasă specială de pus în spatele țintei care oprește săgeți, dar e scumpă ca naiba, așa că probabil o să mă mai risc un timp.

Trasul cu arcul e un sport foarte periculos! Când vedeți o țintă care arată binișor, să știți că în spatele ei stă un om vânăt și care a muncit tare pentru galbenele alea.

O găleată de Oau

Mă uit la ei de vreo oră cum mută pământ dintr-o movilă într-o găleată de apă. Știu că va trebui să arunc tot pământul la loc și să spăl găleată și nici că îmi pasă. Din când în când îi aud strigând-mă și încerc să nu răspund.

Îmi mut atenția spre soare și aștept apusul. Undeva un greiere cântă. Un țânțar îmi dă târcoale și zeci de muște îmbătate de mirosul merelor putrezite mă sâcâie cu zumzetul lor.

Mi-am luat găleata unde îmi strâng Oau-urile și am lăsat să cadă în ea momentul ăsta. De câteva luni strâng Oau-uri. Am o găleată pe care o port cu mine oriunde mă duc și de fiecare dată când simt că lumea se oprește în loc, iau momentul ăla și îl pun în găleata mea. Când o să închid ochii la 86 de ani, fix, o să strâng găleata asta la piept și o să mă arunc în neant.

Bădeni e un sat lângă Turda unde copiii se transformă în purcei. Autostrada e un drum care trece pe lângă Cheile Turzii de unde poți să vezi soarele apunând. Casa cu furnici din Alba e locul unde apa răcea asfaltul după o zi toridă. Terasa mamei e locul de unde se văd toate stelele. Pridvorul din Arieșeni e locul unde miroase a fân și cetină. Camera 202 e camera unde mi-am văzut prima dată copiii. Malul drept al Someșului e locul unde el a zis Vrei?. Bastonul bunicului e singurul care mai poartă urma mâinii lui. Parcul Babeș e locul unei epifanii de seară.

Niciunul nu e Bali sau India sau Vietnam sau Cambogia.

Oau-urile sunt peste tot, doar așteaptă să fie culese.

Tu ești acolo unde se termină intrebarea: Și ce vrei să vezi când o să privești înapoi la 86 de ani?.

Tu nu începi și nici nu te sfârșești într-un loc. Tu nu te regăsești într-un loc.

Tu ești acasă oriunde alegi să vezi și să culegi Oau-uri, în oricât banal și noroi ar sta ele.

Tu ești casa ta și poți străbate o lume întreagă pe o pătură, într-un deal, fără să te miști un centimetru.

Tu doar răspunde la întrebare.

Cel mai scump festival

Joi dimineață aterizează pe Aeroportul internațional Cluj Napoca, colegul de luptă afganistaneză al soțului meu aka Tommy_The_pălinca_beast.

Decid băieții să meargă să guste Clujul taman la Untold, dar nu oricum, ci după vreo 3 ore de depănat povești de război și de degustat delicii ardelenești formate exclusiv din porc și pălincă. La un moment dat i-am jignit cu niște pahare de apă și m-au hășâit de parcă aveam diavolul în mână.

La 10:30 fix pe o ploaie frumoasă, dar doar în tricouri căci ei sunt bărbați, cu o sticlă de apă de foc în mână, cu bietul nostru vecin, Flo, racolat în grup pe nepusă masă, au plecat agale pe jos spre festival.

De aici firul poveștii se rupe și eu mai știu doar atât:

Pe la 12, sună telefonul soțului, pe care evident că și l-a lăsat acasă și îl aud pe Flo urlând amarnic: Oviii, unde ești mă? Ovii, nu te aud. Îi închid telefonul și îi trimit mesaj că Ovi și-a uitat telefonul acasă. Îmi răspunde Ups.

La 12.30, sună iarăși: Ovii, unde ești mă? Îi explic iarăși că sunt nevasta și că Ovi și-a uitat telefonul acasă și pare că a priceput.

La 1, sună Tommy: Ovii, mate, where are you? Dă-i cu explicația iarăși și primesc răspuns în cea mai caldă engleză shakesperiană: Oh darling, I lost Ovi. Darling, are you here also? Where are you? Îl aud și pe Flo lângă el și sper că au priceput.

La 2, apar la ușă Flo și Tommy: Darling is Ovi home? NUUUU. NUU! NU-i acasă! Un moment de liniște și de mișcare browninană urmată de: Darling, we go find Ovi. I am a marine, I will find my mate. He might be dead. No, la dracu, dă-i și convinge namila că e marine, dar că mai bine se culcă, că de găsit nu îl găsește sigur. Într-un final își ia în brațe o pungă de chipsuri și merge să doarmă. Am auzit o bubuitură și m-am gândit că poate a leșinat lângă pat, dar tot e mai bine așa. Flo, care părea foarte treaz, începe să mă asigure că Ovi nu era așa de beat și că sigur se întoarce el acasă și ce zicea suna bine de tot, numai că i se plimba limba în gură ceva fantastic.

La 4:30 apare și soțul acasă. Îl întreb ce a făcut și mi-a zis așa: M-am dus să mă piș și ne-am pierdut. I-am căutat. Nu i-am găsit și m-am culcat pe o bancă. După care s-a culcat. M-am apropiat de el și i-am inspirat puternic expirația sperând că într-un minut intru în semi-comă alcoolică și dorm și eu în sfârșit.

Pe seară când s-au trezit au zis că lor nu le-a plăcut muzica și nu mai știu nimic, dar și-au pierdut pălinca și au cântat Swing low sweet chariot care probabil suna cam fix așa în capetele lor. Tommy și-a găsit într-un buzunar un șampon spray de femei. Ovi avea sclipici peste tot. Flo avea pete albastre pe tricou. Restul e tăcere.

Concluzia lui Tommy a fost că s-au distrat maxim, dar a fost cel mai scump festival la care a fost el, cam 25 de lire ora…

M-am gândit să vă spun și o poveste reală cu loseri de UNTOLD, că prea am văzut numai poze aranjate cu super distracție. #rezist.

Dacă chiar vrei fără_penali

Lumea își pune textul pe poză, dă share peste share, like peste like, se agită în statusuri care cheamă la semnat și totuși treaba merge greu.

Din experiența mea nesemnificativă de blogging am observat că lumea e comodă. Un click merge, dar când ai de lăsat un comentariu, spus o părere sau obținut ceva, e mai greu. Orice presupune un pic mai multă acțiune e un picuț mai complicat.

Bun, acuma aia dreaptă e că voluntarii fără_penali sunt între puțini și foarte puțini, iar raza lor de acțiune e pe lângă cortul lor.

De aici putem deduce simplu că dacă sunt mai mulți voluntari și împrăștiați peste tot, am avea mai multe semnături. Corect?

Voluntar înseamnă și să intrii pe site, să printezi liste și să mergi prin tot biroul. 15 minute maxim!

Voluntar înseamnă și să iei câteva liste cu tine când mergi la un chef.

Voluntar înseamnă și să întrebi mămicile din parc dacă nu vor să semneze.

Incomod? Poate fi. Simplu? Da!

Aici sunt toate detaliile: https://farapenaliinfunctiipublice.ro/.

No, acuma șuu la printat că mai sunt numai 28 de zile și pe Facebook nici iarba nu mișcă!

Cărțile pe care le-am urât

Citeam zilele astea niște bloguri căutând ce să mai citesc și am dat peste liste și liste de MUST-Read, unele pe care le citisem deja și nu îmi plăcuseră deloc. Mi se pare că dacă nu ne place o carte o dăm deoparte și pa, dar dacă ne place o carte tare imediat spunem că oau ce carte faină.

No, loviți-mă cu ce cărți ați urât. Am un voucher mare de cheltuit așa că mă bazez pe voi. Hai, fără rușine. Uite, eu am urât profund Solenoid și Război și pace ( deși pe ăsta l-am și terminat) și nu mă prea impresioneză că o să dați ochii peste cap cu incultura mea. Am urât De veghe în lanul de secară și Legendele Olimpului. 

Hai, bine, loviți-mă și cu ce cărți ați iubit. Vara mea e pe umerii voștri!! Ah, îmi ziceți și de ceva muzică nouă? Ceva ce să nu fie Mettalica, vă rog! Zilele astea mă obsedează asta: https://www.youtube.com/watch?v=JUaVhMjlPZg&index=5&list=RDD52qnC7dJcQ  și asta: https://www.youtube.com/watch?v=D52qnC7dJcQ&list=RDD52qnC7dJcQ&start_radio=1 

Povestea de nescris

Asta e o poveste pe care aș fi vrut să nu o scriu niciodată, dar cum nu știm ce rost a avut, așa nu știm dacă scriind-o nu ar ajuta pe cineva.

În martie 2016 stăteam senină cu mama pe canapea la povești când s-a oprit tristă și cu ochii în lacrimi a spus că are cancer. Triplu negativ, stadiul 3. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Povestea asta e despre ce va fi cu tine, aparținătorul, după ce afli asta.

În prima fază am trecut din șoc în acțiune. Focus complet pe ce e de făcut: caută doctori, cere păreri, caută pile, ascultă sfaturi, citește nebunește tot ce prinzi pe net. Mintea prinsă în acțiune refuză complet să gândească altceva decât că va fi bine, se rezolvă, nu e atât de grav, nu o să pățim noi asta.

Al doilea șoc sunt coridoarele spitalelor. Dacă ar putea vorbi pereții ăia, atunci ar urla durerea. Încerci să fii tare și să încurajezi, dar în mintea ta începi să te îndoiești că va fi bine. Te gândești la moarte și rămâi fără aer. Pe cine vei mai suna tu în fiecare dimineață?

Când chimioterapia intră pe făgaș, începi să te simți inutil.

Al treilea șoc e rasul în cap.

Nu poți ajuta cu nimic răul care se instalează. Ești un aparținător inutil, care ar fugi la mii de km numai să nu vadă durerea. Începi să simți furie. Furie oarbă, mută și surdă. Furie că vi s-a întâmplat vouă, furie că nu poți face nimic, furie că nu știi cum să te porți mai bine, furie că optimismul tău nu se ia, furie că nu îți poți urla furia.

Spre finalul tratamentului, când e tot mai rău, se cuibărește frica. Frica uriașă care aproape te înghite. Frica, nu că chimioterapia nu va funcționa, ci frica că poate inima sau corpul va ceda. Apoi frica că și tu vei păți la fel.

Operația e ca o gură de aer proaspăt. Doctorul ăla va scoate tot răul afară. Nu îl cunoști, dar știi tu sigur asta. Te gândești că va face el curat bine bine și totul se va rezolva.

Radioterapie. Te simți la capătul drumului, poți respira, ați reușit, dar de ce cel de care aparții nu vede că sunteți la capăt, că ați scăpat? De ce e așa de obosit și pesimist? Furie, confuzie, epuizare.

E cumva un amar pe care îl duci cu tine zilnic și pe care nu vrei să îl știe nimeni, căci atunci poate s-ar purta diferit. Te izolezi în durerea ta și te încăpățânezi să duci bătălia din postura stâlpului ce trebuie să fii. Nicio fisură nu e permisă.

Apoi, liniște și așteptarea încordată a fiecărui CT și a răspunsului nu au apărut metastaze. Vrei cu orice preț să închizi cartea, dar frica rămâne. Dacă revine? Când revine? Ce fac atunci? Zâmbești și îți spui că e o lecție, că trebuie să învățăm toți să profităm de orice clipă. Începi să simți acut că nu mai ai timp de prostii, că trebuie să îți găsești rostul, că nu ai voie să îți mai amâni viața. Povestea asta devine și despre tine, nu numai despre bolnav.

…….

Așa a arătat povestea mea. Noi scriem încă finalul și deocamdată suntem în poziție de învingători.

Dacă vei trece prin toate astea încercă doar trei lucruri: să nu te întrebi obsesiv de ce, să muțești furia și să ai un om din exterior cu care să vorbești despre ce e cu tine. Îmi pare rău. Va fi ca naiba. Dar poți mângâia, alina, aduce un zâmbet, a ține o mână, a șterge o lacrimă, a face un compot, a cumpăra o floare, a schimba un pampers, a pune un pansament, a cumpăra medicamente, a scrie un pomelnic, a lua o perucă, a citi o carte și a lupta zilnic, cu încredere oarbă. Nu poți decât să dai forță, căci bătălia nu e a ta, și forța ta e mai puternică decât inutilitatea ta.

Azi chiar cred ca suntem fucked up

Știți filmulețele alea cu insulele plutitoare de gunoaie din ocean de se tot învârt pe social media? Eu m-am gândit de multe ori că nu poate fi așa de rău și că sigur le-au filmat ăștia din ceva unghi șmecher de îți dau senzația că sunt mult mai mari sau că exagerează ca să șocheze. Habar nu am de ce tot încercam să îndulcesc mizeria actuală a omenirii.

Ieri a fost furtună pe mare, ceea ce înseamnă că valurile au crescut și marea a adus tot ce a putut în golfulețul în care ne ducem noi și vreo 20-30 de familii viața monotonă de păzitori de prunci aduși la aerosol. Pe mijlocul golfului marea s-a umplut de alge. Nu mai puteai intra în apă fără să treci de vreo 3 metri de alge. Pe lângă alge era plin de pungi de plastic, dopuri de sticle, sticle, bucăți de jucării, saci de rafie, paie și inclusiv pixuri. Toate pluteau într-o veselie și pe alocuri se opreau pe mal.

Lumea privea scârbită apa și ocolea frumos marea de mizerii, intrând în mare mai prin dreapta sau mai prin stânga. Copiii se jucau liniștiți la mal printre ce aducea marea și nu mișcau nici cu un degețel gunoaiele.

La un moment dat o tanti a început să strângă plasticele care ieșeau dintre alge în zona liberă de înot și le-a dus la gunoi. A fost singura. Niciun alt colocatar de șezlong nu s-a molipsit de dorința de a curăța.

Scârba nu i-a mișcat decât spre piscină, părăsind plaja.

Azi, plaja a fost curățată de cei ce o întrețin și noi, boierii, am revenit să ne fixăm vitamina D.

Am crezut mult timp că atunci când faci ceva bun și cu sens trebuie să ții pentru tine, ca să nu pară că te lauzi. După ce mi s-a mai copt un pic mintea, am crezut că trebuie să spui ce faci bine și cu sens, ca să inspiri și pe alții care poate au aceeași structură ca tine, dar nu știau ce pot face. După ce am văzut cum lumea preferă să stea în gunoaie decât să vadă exemplul clar că se poate face ceva atunci, pe loc, nu să aștepte să facă altul al cărui job e asta, mi s-a dărâmat și credința exemplului. Cu tot zen-ul meu, azi, chiar cred ca suntem fucked up.

Marea, în schimb, nu e. Pe un dop de sticlă am găsit o întreagă colonie de scoici. Dopul era aproape complet refolosit de micuțele organisme ca o casă plutitoare. Nici nu am știut cum e mai bine… să îi arunc la coș sau nu.