Poveștile care nu se mai lăsau spuse

Era o capcană în a vizita tot mai des librăria și în a citi tot mai mult și eu am picat în ea. Poveștile mele deveneau tot mai mici și mai nesemnificative față de cărțile alea. Poveștile mele, de care eu eram așa de încântată, deveneau pe zi ce trece tot mai mici și într-o zi nu s-au mai lăsat spuse. Oricât stăteam în fața tastaturii, niciun cuvânt nu se mai lăsa scris. Eram un om fără povești. Puteam vorbi ore în șir despre poveștile altora pe care eu nu le-aș fi putut scrie niciodată. Atunci mi s-a părut fără sens să le mai spun. Pentru prima dată după aproape 4 ani nu mai avea sens.

Poveștile mele nu se mai lăsau spuse. Ele voiau să fie palpitante ca ale unui Zafon sau profunde ca ale unei Aminatta sau misterioase ca ale unui Murakami. Precum deveneau mai mici, mă trăgeau cu ele și eu mă făceam tot mai mică și degetele mele erau tot mai mici și mai slabe și nu mai puteau să apase tastele.

Poveștile mele nu mă mai lasă să spun povești. Nu le pasă nici de distracția voastră, nici de regăsirea voastră și nici nu le doare în cur de nevoia mea de a le spune. Au reușit să mă reducă la tăcere.

No..dacă ați întrebat, eu v-am povestit. V-aș zice mai multe, dar nu mă lasă încă, mai stați un pic la pândă, poate poate îmi dau drumul.

Drage și dragi,

Da, nu o să mai găsiți momentan nimic aici pentru că am apăsat un buton care a șters tot. Nu din neștiință, ci intenționat.

Sunt 3 De ce-uri mari și late, dar unul atârnă mai greu ca restul și poate a fost un gest impulsiv, dar la final m-am simțit binișor.

Vă pup! Vă mulțumesc pentru ultimii ani! Și sigur revin, că nu pot să tac prea mult.