Frumusețea plânsului

Plânsul de copil este cel mai iritant sunet pentru creierul uman. Este așa tocmai pentru a alerta adulții că un copil are nevoie de ajutor. Plânsul propriului copil declanșează în organismul mamei o furtună de reacții de protejare. Orice, dar orice, numai să se oprească din plâns. Orice variază de la ținut în brațe la legănat la cântat la cumpărat înghețată la explicat la diversiune la promisiune la disimulare la șantaj la amăgire la urlat la plesnit. Orice, doar să se oprească.

Și nimic nu se schimbă de la copil la adult. Copiii-adulți nu plâng în fața părinților pentru că părinții nu pot să le audă plânsul. Plânsul e rău, plânsul e lipsa fericirii, iar tot ce vrea un părinte e fericirea copilul lui. Dacă plângi înseamnă că nu ești bine, iar instictul de apărare se trezește și mama va încerca să facă orice să alunge tristețea în loc să o lase să poposească un pic, să o povestească, să o scormonească și să îi dea credit la fel de mult ca fericirii.

Plânsul nu e mai rău ca râsul. Sunt amândouă reacții a căror prezență arată un psihic care funcționează și care se auto-reglează. Plânsul e durere, supărare, frustare, îngrijorare, frică, anxietate, dorință, dor, singurătate, foame, nesiguranță, necaz, descurajare, dezamăgire… Poate nu trebuie tratat cu nimic, ci doar vorbit până emoția e clară și sursa ei e acceptată și integrată ca fiind parte normală din multele culori ale minții noastre.

Mi-a luat ceva timp până să mă prind pe propria piele că rolul meu ca părinte nu e să cresc un copil fericit ci să cresc un copil echillibrat care să își cunoască râsul și plânsul și să le accepte pe amândouă în mod egal. Fericirea trebuie să și-o construiască singur, eu nu pot face mare lucru la asta.

Mi-a luat ceva timp și până să mă prind că probabil noi suntem generația care o să își învețe părinții că plânsul e bunicel și el.

Cum ar zice adorabilul meu nepot crescut în pita democrației: E dreptul meu să plâng!

Trăim niște timpuri foarte faine.

Mămicuțe, graviduțe și bebei

Vai, dar v-a lovit un val de diminutive și vi se pare ceva în neregulă ca un grup de oameni serioși cu interese serioase să aibă numele Mămicuțe, graviduțe și bebei?

Adică dacă spui la caca căcuță sau kaki sau căchișor, nu vi se pare că va mirosi mai delicat, iar pruncul va fi ferit de oribilitățile acestei acțiuni?

Dar dacă ziceți pipilică în loc de pișu, nu vi se pare că parcă devine inodor și incolor?

Dacă să zicem că ați spune în loc de carne cărniță, șunculiță sau peștișor nu vi se pare că are un gust mai fin și copilașul va mânca mai cu spor?

Uhh, sau dacă ziceți tobogănaș în loc de tobogan, nu sună mai tentant?

Adică am fost o graviduță delicată care a avut mare grijă de embrionaș, iar acum când e un bebel așa dulce, o mămicuță nu poate să nu îl alinte cu tot ce poate, inclusiv prin cuvinte micuțe și drăguțe fix ca și el, mai ales când ele nu reprezintă un obiect mai mic, ci fix același obiect, dar spus mai delicat ca de exemplu pempărsel.

Sunt rea…știu…dar așa m-a făcut mămica mea, să mă deranjeze când ne alintăm ca niște femei tâmpițele, mici, delicate și vulnerabile, un fel de panseluțe născute fix în era feminismului de paradă.

Melancolii spulberate

Soarele tocmai răsărea și era timpul de plecat. M-am cuibărit în pat lângă el. M-am uitat la fața lui liniștită. L-am mângâiat pe obrazul la fel de fin ca atunci când era bebeluș. L-am mirosit încercând să regăsesc mirosul de lapte.

L-am strâns în brațe și i-am șoptit Copil iubit, e vremea să te trezești. Mergem acasă. S-a întors cu fața la mine, a zâmbit și s-a încolăcit în jurul meu. Mi-am amintit de când se trezea și încă cu ochii închiși cerea Tatao cu lapte. Poate totuși copilașul meu nu e încă așa mare.

Mi-am plimbat degetele peste urechile lui mici, peste năsucul lui, peste ochii uriași cu gene interminabile și i-am șoptit iarăși Hai copil frumos, trezirea.

S-a întins ca un pisoi mic ce era, iar apoi și-a îndreptat lăbuțele spre pantaloni și și-a împins puternic puța în spate, a deschis ochii și a zis râzând Ai văzut ce puțoc gigantic am?

… Și gata cu filmul idilic.

Premiul cu coroniță

Se termină școala și vine vremea premiilor. Îmi plăceau premiile. În clasa primară am reușit să port coroniță. Eram așa de fericită de aproape explodam. Învățătoarea a luat mai puține coronițe decât trebuia și la final s-a trezit că nu are coroniță și pentru ultimul băiat din clasă. S-a uitat la mine si m-a rugat să îi dau coronița mea. I-am dat coronița și cred că am plâns tot drumul spre casă. Era coronița mea! O meritam. I-a dat-o unui băiat care nici nu era așa bun. Eram nervoasă și până în dimineața asta nu am înțeles ce cred că a făcut.

Sunt copii pregătiți cumva natural pentru succes academic. Au răbdare, au minuțiozitate, au o inteligență mai ridicată și le place să învețe stând la un birou. Au un fel de avantaj genetic care dublat de muncă îi duce pe primele locuri. Ei vor fi mai tot timpul premianți și rezultatele lor trebuie recunoscute și apreciate.

Sunt copii pregătiți natural pentru alergat sărit, foșneală, lipsa de răbdare și învățat experimental. De multe ori ei nu vor fi premianți pentru că nu vor fi în top 5 la matematică sau română. Dar ce facem cu strădania lor? Ce facem dacă un astfel de copil începe clasa abia rezistând 10 minute pe scaun și o termină rezistând toată ora, punând întrebări bune și reușind să aibă importante achiziții pentru modul lui de învățare. El nu merită un premiu pentru perseverență? Pe el nu ar trebui să îl încurajăm pentru progres?

Sunt copii pregătiți natural pentru a umbla calea de mijloc, nici prea energetici, nici prea docili, nici strălucind, nici dând greș. Ei rămân tor timpul în marea masă a celor fără coroniță, dar fiecare are o calitate pe care învățătorul o vede. Ei nu merită să știe la ce sunt buni, iar primind un premiu pentru asta să le punem o fundație bună pentru furtunile existenței care vor șterge cu ei pe jos?

Ideea e că poate premiile astea pot să creeze progres, dar nu cred că o vor face prin frustrarea celui care nu a primit premiul, ci prin aplaudarea a ceea ce e individual și puternic în fiecare copil.

Poate asta a vrut să facă învățătoarea mea. Sau chiar rămăsese fără coroniță… Ca noroc că nu o să aflăm niciodată, așa pot să cred ce vreau eu.

Neinvitația

O prietenă dragă era tare mohorâtă azi căci copilul ei nu fusese invitat la ziua unui coleg de clasă și bietul băiat întreba când e ziua, că vrea și el să meargă. Am făcut planuri de răzbunare diabolice și am tot încercat să minimizăm, dar o durea. O durea nedreptatea. O durea că părinții lasă să se formeze bisericuțe în clasă. Și o durea că trebuia să vadă dezamăgirea copilului ei. Nu era corect și punct.

Retroactiv mi-am dat seama că ne-am aberat la maxim și că de fapt e încă o ocazie să pregătim copilul pentru ce îl așteaptă de fapt în viață. Că nu te pot place toți, că oamenii au alegerile lor motivate de dorințele lor și de constrângerile lor, că azi ești inclus în grup și mâine nu mai ești, că nu îi putem învăța noi pe alții ce e corect și ce nu și că la tot pasul va fi nedreptățit sau favorizat, iar noi părinții nu putem schimba nimic din astea.

Noi putem doar să încercăm să îi ajutăm să stea drepți și să pășească cu încredere în ei, indiferent de ce se întâmplă în jur și de părerile sau acțiunile altora, in rest…asta e viața și efectul ei direct e că există Coelho.

De fapt, această neinvitație ar putea fi mai bună pentru el pe termen lung decât o invitație. Problema e că noi nu știm încă cum să trecem peste durerile noastre din trecut și să îi ajutăm să ia evenimentele astea senin și deloc personal.

Draga mea, eu nu am învățat nici acum că nu mă place toată lumea și că e ok să fie așa. Deci, când reușești să îl înveți pe băiet, hai te rog și pe la mine.

Strada fără cablu

Eram prin clasa a cincea sau a șasea. De fiecare dată când trecea o dubiță pe ulița noastră prăfuită, care purta numele răsunător Mărăști și care era confundată tot timpul cu mai importanta și mult mai lunga Mărășești, stăteam cu răsuflarea tăiată sperând că măcar vreunul dintre bunicii noștrii s-a lăsat topit de rugămințile noastre fierbinți și și-a tras cablu.

Toți colegii noștri de școală care stăteau la bloc aveau cablu. În pauze se vorbea numai despre desene animate și MTV. Oricât de bună eram la improvizație nu reușeam nicicum să scot vreun cuvânt în timpul discuțiilor și pentru o chestie mică, bine făcută, cu un păr ciudat și cu haine dubioase, măcar vorbitul ar fi putut să mă salveze din anonimat.

Aveam pe atunci două prietene la care mai mergeam după școală, Mihaela și Andreea. La Mihaela aveam voie să facem orice. Ajungeam la ea, mergeam în camera ei și stăteam ca pe ace vreo jumătate de oră până propuneam să ne uităm la desene. Atunci îmi luam fără să respir doza de desene și subiecte pentru pauze. Urma ca pentru una sau două săptămâni să arunc toată artileria grea pe care o dețineam.

La casă nu se trăgea cablu așa ușor. Era o investiție mare pentru firma de cablu și trebuiau să se adune cât mai mulți oameni ca să ne accepte cererea. Mi se pare că nici bunicii nu prea voiau. Nu cred că prea înțelegeau ei cât de mult ne doream să fim și noi cool la școală.

SpongeBob Pantaloni Pătrați mi se pare unul dintre cele mai hidoase și stupide desene pe care le-am văzut vreodată. Și o să îmi iau această părere și o să mi-o bag drept în dos și o să las copilul să se uite la televizor sau la youtube sau la orice drăcovenie se uită ei acum, căci oricâte aere intelectuale și hipsterești îmi dau, nu eu stau zilele astea în bancă, ci el.

 

Un deal greu de urcat

Mama stă în deal, deasupra orașului. Priveliște frumoasă cu pădure aproape, dar drum în pantă. Ieri, urcam cătinel drumul cu mașina, când în fața noastră răsare o mașină ce patina elegant la deal. Ne oprim din timp și așteptăm să reușească să urce. La un moment dat auzim de pe bancheta din spate niște sunete. Băiatul cel mare plângea pe înfundate cu ochii lui uriași,  înghețați de spaimă. Îl iau de mână, îl rog să respire cu mine și să încercăm să avem încredere în tata. Să îi spui unui panicat să se calmeze e la fel de inutil ca să îi zici tatălui lui că poate nu putem urca nici noi dealul.

Coborâm frumos cu spatele până la bază la asfalt uscat, coboară și nenea din față, ne luăm avânt și dăm să urcam. Copilul și mai speriat, plânge isteric. Îl strâng tare de mână și respir cu el, încerc să îi explic că nu pățim nimic și tata nu o să se poată concentra la urcuș, dar știam că e degeaba pentru că nu mai aude nimic. Așa că l-am ținut numai de mână și am respirat cu el.  Ajungem în deal glorioși și totul dispare ca din senin. Cinci minute de panică evaporate în neant de parcă nici nu au existat și niciun cuvânt nu s-ar mai fi spus despre ele.

Azi, apare din senin, îmi zice că a gasit soluția și se pune pe cântat: Când te-ai speriat și ești panicat/ Nu îi ajuți nici pe ceilalți și nici pe tine/ Mai bine respira acum cu mine/ Numără până la zece/ Și poate îți va trece.

Răbdare. Asta am învățat eu de când cu pruncii. Răbdarea de a-i asculta când nimic din ce zic nu are sens. Răbdarea de a-i lăsa să se calmeze. Răbdarea de a-i lăsa să treacă un prag când sunt ei gata. Răbdarea de a nu mă enerva prea ușor.   Răbdarea de a asculta de o sută de ori un cântec. Răbdarea de a citi aceeași carte în fiecare seară, luni intregi. Răbdarea de a-i lăsa să încerce ceva ce știm de la început că nu va funcționa. Răbdarea de a răspunde oricărei curiozități. Răbdarea de a alege numai soșetele roșii. Răbdarea de a nu interveni într-o ceartă. Răbdarea de a mai sta încă cinci minute în parc. Răbdarea de a-i lăsa să ude florile, deși toată casa va fi numai apă.

….

Răbdarea de a-i lăsa să crească când și cum pot ei, atunci când eu aș vrea totul rapid, simplu și dintr-un singur click.

Munți de răbdare. Himalaye peste Himalaye de răbdare, pe care se așterne câteodată ușor un cântecel salvator. Atunci mă simt de parcă am câștigat la loterie și îmi umplu rezervorul de răbdare până la vârf.

PS: Dacă sunteți interesați de dezvoltare personală, vă recomand călduros să faceți copii. Chiar nu are sens să dați bani la psiholog sau pentru a vă regăsi în ashramuri. Pruncii vor scoate tot din voi, de la traume nebănuite din copilărie până la reflecții legate de propria moarte. Se fac și simplu. Încercați doar!