Fapta bună vs responsabilitate

Am auzit o emisiune la radio azi și m-a bulversat. Moderatorii vorbeau despre fapte bune, iar copiii trebuiau să sune să spună ce fapte bune au făcut.

Câțiva copii au spus că își ajută colegii la școală sau la teme, ceea ce sună a faptă făină și bună, deci total de acord.

După aia, vine un val mărișor de copii care sună și spun că și-au strâns hainele sau au ajutat mama la curățenie sau la spălat vase sau la întins rufe.

No, aici am rămas pe gânduri. Foarte fain că copiii și-au ajutat părinții, dar ciudată autoîncadrarea faptei la fapte bune, din punctul meu de vedere. Evident, este vorba de copii și definițiile unor astfel de termeni sunt foarte subiective și discutabile, dar capul meu tot s-a activat. Dacă ne gândim că fapta bună e ceva ce faci din bunătatea sufletului tău, cu niciun câștig personal, atunci faptul că îți ajuți părinții la curățenie nu ar trebui să se încadreaze la responsabilități, în secțiunea de nasol, dar trebuie să ajuți la a ține cuibul curat că doar și tu ai partea ta de murdărire?

No, poate am înnebunit de tot, dar v-am zis că mi-e teamă că ne stricăm copiii la cap cu cât îi menajăm și pamperim și când ne lasă balamalele le aruncăm în cârcă că sunt niște puturoși?

Părintele perfect

Uite care e faza. Părintele perfect poate e mai jos în bloc, dar la tine în casă nu e. Nici la mine în casă nu e și am senzația că, totuși, nici la vecina aia deșteaptă cu gura mare nu e. Pur și simplu nu e și dacă te mai autoflagelezi că nu ești părintele perfect, deși te dai peste cap toată ziua, atunci numai zi-mi și vin eu și te bat.

Unde preferi tu să afle copilul tău că niciunul nu suntem perfecți, că el nu o să fie perfect și că viața nu e perfectă, dar e ok și așa? În mediul lui, unde lucrurile pot fi controlabile și explicate sau de pe afară, unde nici tu nu știi exact ce se întâmplă.

De ce crezi că e rău să vadă că oamenii pot fi nervoși pe tine dar totuși să te iubească în continuare? De ce e rău să vadă că tu greșești și dacă îți dai seama e normal să îți ceri scuze? De ce e rău să știe că mâncarea se arde și după aia se mănâncă pâine cu gem și tot ține de foame? De ce e rău să nu fii zeu pentru nimeni? De ce nu ai depășit școala și transformi părințeala într-o competiție pentru coroniță?

De ce ai vrea să creadă că cineva poate fi perfect când absolut nimic nu e perfect? Îți dai seama unde ridici ștacheta pentru el și pentru tine și cât o să vă chinuiți mai departe amândoi ca să atingeți nebunia asta?

Orice om perfect sau moment perfect e doar o idee creată de minte pentru ce a vrut ea să vadă în omul sau în momentul respectiv. Mintea are un mod grozav de a remodela amintirile ca să rămână din ele fix ce vrea ea și va altera orice imagine cu sentimentul pe care îl vrea stăpânul ei.

Oricât te vei strădui să fii un părinte perfect, o să o dai in bară în moduri pe care nici nu ți le poți închipui acum, iar mintea copilului tău va îmbrăca orice amintire în senzația pe care o vrea ea. Un copil iubit și respectat va genera imaginea părintelui perfect, chiar dacă nu l-ai învățat să schieze, chiar dacă nu i-ai luat jucăria dorită și chiar dacă ai strigat la el să îți strângă șosetele și nu ai spus-o în cel mai zen mod posibil.

Poți iubi tare tare și asta va fi destul de perfect. Încearcă.

Multitasking cu cizme turcoaz

16:00 Începe ședința la care trebuia să particip. Oameni din 3 țări, convorbire pe Skype. Mă pun pe mut și ascult.

16:10 Sună Soț. Îi închid.

16:12 Sună Soț. Îi închid.

16:13 Sună Soț. Îi raspund.

-Dragă, cu ce papuci am dus noi copilul la grădiniță azi?
-Cu cizmele turcoaz.
-Adică alea albastre?
-Da, turcoaz.
-Ok.

16:16 Sună Soț. Îi răspund.

-Dragă, ești sigură?
-Da, măi.
-E aici un bunic care zice ca sunt ale copilului lui, nu ale noaste.
-Vezi că scrie numele copilului pe ele. Pe cauciuc în afară.

-Unde? Că nu se vede nimic.
-Pe cauciuc în afară. Poate s-a șters, dar se mai vede un SE.
-Ok

16:20 Intervin și eu în conferință. Zic un status, pun o întrebare.

16:23 Sună Soț. Îi răspund.


-Tu dragă, mă cert cu omul aici. Cică îs ale lui cizmele, nu ale noastre.
-Soț nu te pot ajuta ACUMA, dar îs ale noastre.
-Ok, îl duc desculț acasă.
-Pe frigul ăsta?
-Vezi-ți de conferință.
-Ok

16:25 La dracu, intru repede pe grupul de părinți, scriu anunț cu cine a luat papucii copilului, caut o poză cu ei la Decathlon, salvez.

16:26 Ascult conferința cu poza papucilor tronând pe fundal.

16:27 Șterg anunțul de pe grup. Îl sun pe Soț.

-Dragă? (sfios)
-Da, am văzut. L-am dus cu ghetele azi dimineață la grădiniță. Cizmele îs la ușă.
-…. (liniște)… Ce tuți suntem.
-Și era să și bat un moș.

16:30 Se încheie conferința. La naiba, ce s-a vorbit? Multitasking nu funcționează în conferințe, nici multiparenting.

Ne cerem oficial scuze de la un bunic cu cizme turcoaz. Nu albastre, să fie clar. Turcoaz e culoarea.

Iubire studiată zilnic

Treceam cu micuțul pe lângă florăria mea preferată și l-am întrebat dacă nu vrea să îmi ia flori. Am intrat și am ales împreună un buchet făcut numai din flori galbene. A vrut să plătească el și mi-a cerut bani. Florăreasa i-a spus că atunci când e mare să îi cumpere flori la mami. Copilul a răspuns serios că florile alea sunt pentru mami și le-a luat el să le ducă până acasă. Mergea mândru ca un pepene copt în soare și nu am zis nici pâst cât a șters toate gardurile cu buchetul. Acasă, le-a ridicat glorios spre tatăl lui și a strigat Uite tati, ca tine am făcut.

Acestă introducere deschide întrebarea: Când și cum învățăm să locuim în cuplu?

Dacă copilul ăsta de trei ani a sesizat că achiziția de flori e ceva ce face tati pentru mami, se poate ca el să învețe ce e viața de cuplu prin expunerea în toată copilăria și adolescența lui la cuplul părinților, iar apoi fără să vrea să replice același tip de comportament cu partenera lui?

S-ar putea ca acest bagaj să fie unul din cele mai importante pe care să-l dăm mai departe și inconștient să îi învățăm cum să caute și să se regăsească, chiar, în relații reci sau confortabile, dar moarte sau pur matematice sau abuzive verbal.

Nu m-am gândit niciodată că ăsta ar fi un aspect unde chiar avem o influență asupra viitorului și fericirii lor și mi se pare o piatră destul de greu de dus în spate.

Când strigi la soț și îi zici Ești un porc sau la soție și îi zici Ești o proastă, te gândești dacă ți-ar plăcea ca copilul tău, adult fiind, să fie cel ce spune sau cel căruia i se vorbește așa în cea mai intimă relație a lui/ei? Momentan, nu ne place deloc să auzim pe la școală sau în parc că un relativ străin îi desconsideră, dar poate că, fără să ne dăm seama, îi pregătim pentru o viață în care să nu îi deranjeze să fie tratați astfel chiar în cuplu.

Când întorci spatele unei mângâieri sau unui sărut sau când nici nu mai vorbești la cină sau când nu mai ai chef să faci două cafele dimineața sau când nu mai spui Noapte bună, le arăți că, poate, așa arată o familie: copii, servicii, concedii… o succesiune de evenimente care trec peste doi străini triști care împart întâmplător aceeași casă.

Cum îmi învăț copilul să caute să fie iubit, respectat, ascultat, încurajat și toate astea presărate cu ceva pasiune, altfel decât stând într-o relație asemenea și manifestând zilnic comportamente care să adere la imaginea asta? Nu e numai datoria mea față de mine să o caut ci și față de ei și de relațiile lor.

Exerciții de independență

Am ajuns acasă târziu cu micuțul mârâit de parcă i se încaseră toate corăbiile. Printre urlete se auzea numai Lăticc. Vreau lătiiccc. Deschid frigiderul în căutarea vindecării și ochii mi se blochează disperați pe ușă. Nu aveam lătic. Deloc. Micul se prăbușește la podea urlând cu jale.

Marele apare, evaluează situația și aruncă un nonșalant Mă duc eu la Profi să îi iau lapte.

Lapte? Profi? La 3 străzi distanță? Unde nu ai fost niciodată singur? Copilul ăsta e sigur? Dacă se pierde? Dacă nu e atent la mașini? Nu știe încă nici să își facă șireturile. Oare nu îl fură cineva? Lasă teama și profită de moment, Ruxandro!

L-am instruit cu vorbitul cu străini, i-am dat bani să își ia și lui ceva, am făcut cruce cu limba în cerul gurii și dus a fost.

15 minute am stat ca o proastă în geam și numa nu venea. Panica se ridica ușor și pe când încercam să fac pe dura aud copilu deschizând ușa.

Măi, a apărut într-o veselie și mândrie cum nu l-am mai văzut decât o dată în viață, după ce s-a dat pe un derdeluș gigantic. Dacă ar fi fost un pepene ar fi plesnit în soare.

Eu…poate sunt o proastă panicată, dar îi iau un ceas cu GPS și de acuma să facă bine să își miște curul zilnic după pâine că e băiat independent.

Voi? Faceți exerciții de independență cu prunci de asfalt de 7 ani?

Mic ajutor pentru viitorii tătici

Înainte să rămân însărcinată cu pruncul numărul unu am citit tot felul de articole și cărți despre ce înseamnă aventura asta. Nu zicea niciunde că să faci un copil e ca și cum ți-ai face un tatuaj pe față ( nu eu am zis-o ci o tipă mai sexi https://www.goodreads.com/quotes/32091-having-a-baby-is-like-getting-a-tattoo-on-your), dar tot am fost pregătită puțin pentru haosul emoțional ce va urma. Soțul meu în schimb a fost ca lovit de tren.

Așa că, drag viitor tătic ia loc și citește:

  • Erai iubit și apreciat și lumina ochilor? Erai, e bun timpul verbal. Ia-ți tai-tai temporar de la poziția de ființă adorată și pregătește-te de poziția de ființă abuzată.
  • Aveai idei bune și pragmatice de genul: Să o sunăm pe mama să o întrebăm ce să facem? Nuuuu. Astea se cheamă idei proaste. Idei care nu se dau, eventual se maschează sub mesaje subliminale de genul Oare mamele noastre cum făceau chestia asta? Trebuie să le fi fost greu. După aia mucles și aștepți ca ideea să înflorească.
  • Normalitatea nu mai e normalitate. Iraționalul și oboseala sunt noua normalitate. Nu e nimic anapoda ca după o săptămână de colici și urlete când în sfârșit piticania doarme, ea să alegă să își facă unghiile și apoi să se enerveze când acea chestie se trezește brusc și îi strică oja. Sau când e ruptă de oboseală și stoarsă de nervi să decidă că ar mânca o prăjitură diplomat făcută de mâna ei.
  • Farmacista din cartier o să devină probabil prietena ta cea mai bună, căci o să cumperi de la supozitoare, la tampoane, la cinci termomentre, la uleiuri esențiale, la picături pentru otită, la pompe pentru lapte, la plasturi pentru ragadă și la cremă pentru funduri opărite. Cred că ajungi să mergi mai des la farmacie decât după pâine.
  • Neștiutor și neînțelegător. Astea sunt noile tale etichete. Nu știi cum e să naști și nu știi nimic din ce simte copilul căci nu ai conexiunea aia specială cu el ca să îl poți înțelege.
  • Cacaul din pampers se studiază atent, nu se strâmbă nasul la el mai ales când mama vine să te consulte dacă e ok culoarea.
  • Draga mea, liniștește-te, poate că exagerezi e în top 3 cele mai mari prostii pe care le poți spune. Celelalte două sunt: Te rog eu nu mai plânge! și Stai liniștită, o să se descurce și cu o puță mică.

Poate cel mai bine ar fi să îți pui șorțul, să cureți bucătăria, să speli vasele, să duci gunoiul și să scoți copilul la plimbare. Și toate în tăcere. Maximă. Și fără să te plângi că ești obosit și că ai avut o zi grea. Totul va fi fucked up. Cel puțin 6 luni. Păcat să ai alte așteptări și filme fericite cu viața de familie. Alea sunt numai pe Facebook și Instagram, în pozele cu copii în coșuri făcute la fix 6 săptămâni.

O să fie nasol, dar sigur o să reziști. Ești bărbat și ești de fier. Hai șu, pleacă la ora de puericultură să afli cum se dilată colul și ce o să vezi în sala de naștere.

Chillometrul

Chillometrul este un aparat simplu de măsurare a gradului de chillness de care dispune un părinte la un moment dat din zi. Folosit în mod regulat el poate ajuta părintele la autoevaluarea activității și ajustarea dozei de alcool de seara, dacă nivelul măsurătorii este sub 5. Mai jos, câteva exemple pentru ghidaj:

Nivelul 10: Copilul urlă disperat că părintele a returnat mingea posedată pe nedrept de copilul lui către copilul care o poseda pe drept. Părintele ia calm copilul în brațe, iar acesta îl privește scurt, se apleacă pe spate, își ia avânt și își proiectează cu toată puterea funtea în nasul părintelui. Părintele simte lacrimi în ochi și miros de sânge în nas, respiră prin metoda abdominală de 10 ori și îi spune copilului că poate fi supărat, dar nu are dreptul să îl lovească.

Nivelul 8: Copiii aleargă urlând prin casă și trag cu disperare de aceeași jucărie. Părintele se pune între ei, iar în timp ce își ia șuturi, pumni și coate din ambele părți, pune mâna pe jucărie, le-o smulge cu putere, ridică tonul binișor, dar le spune calm că mai au o jucărie fix la fel și mai bine merg să o caute împreună și să nu îi mai audă veci că se ceartă.

Nivelul 6: Părintele strigă la ei de 10 minute să vină la ușă să se încalțe, după ce în prealabil i-a placat prin casă și i-a îmbrăcat în tăvăleli și urlete. În minutul 11 se aude un răcnet înfiorător că el nu mai poate și că să se descurce singuri, se încalță și iese afară în nepăsarea cruntă a copiilor. Se întoarce, îi înșfacă pe amândoi și îi târăște până la ușă.

Nivelul 4: Părintele iubitor întreabă calm: Pâine cu brânză de întins sau cu șuncă? Copilul răspunde aparent participativ Cu brânză.  Părintele iubitor întinde perfect brânza pe pâine, o duce stăpânului de sclavi, iar stăpânul zice Dar eu voiam cu șuncă. Părintele respiră șocat de două ori și spune șuierând Ai zis că vrei cu brânză. Cu brânză ți-am făcut. Stau la  masă lângă tine până la 10 de o fi, dar o mănânci toată fără niciun comentariu. ACUM!

Nivelul 2: Copilul își aduce revista la masă, părintele îi spune să nu o pună pe masă că sigur răstoarnă supa pe ea, copilul dă pagina și odată cu ea răstoarnă toată supa pe masă și pe fratele lui. Fratele începe să urle că îl arde. Telefonul mamei se scaldă în supă. Un urlet înfiorător se ridică din plămânul obosit al unui părinte: De câte ori ți-am zis că nu ai ce căuta cu reviste la masă? Nu sta și te uita ca mutu, adu șervețele. Nimeni nu mă ascultă în casa asta! …etc…etc…

Nivelul 0: De nepovestit. E cu Morții mă-sii azi și mâine. Nu mai pot! Dacă nu îți convin părinții ăștia te poți lua să îți cauți ce părinți vrei tu, dar nu se poate să nu pricepi să nu sari în fața mașinilor! Părintele ține ferm copilul de umeri în încercarea de a-l face să priceapă, dar simte că e fără rost și pleacă furtunos, se bagă sub pătură și refuză să mai iasă de acolo până nu se calmează.

Yep, scot copiii ăștia din noi chestii de necrezut. Eu mai jos de 0 nu am ajuns, dar 0 e înfiorător ca sentiment post-furtună. Nu îmi dau seama cum e sub 0, acolo unde e bătaia și sper să nici nu ajung vreodată, dar e nevoie de munți enormi de răbdare ca să te oprești din a sări la luptă. Nu cred că aș putea spune încrezătoare că nu o să îmi  bat niciodată copiii. Efectiv, habar nu am cât de rău m-ar putea scoate din minți într-o zi în care energia și puterea mea vor fi inexistente și mintea mea nu va putea controla ceața enervării. Da…știu.. nu vă place ce citiți…dar măcar  nu vă mint.

Dar până atunci, ghici cine a fost azi la Chillness 10 și nu are nicio vânătaie la nas? Ghici? Ghici?