Chillometrul

Chillometrul este un aparat simplu de măsurare a gradului de chillness de care dispune un părinte la un moment dat din zi. Folosit în mod regulat el poate ajuta părintele la autoevaluarea activității și ajustarea dozei de alcool de seara, dacă nivelul măsurătorii este sub 5. Mai jos, câteva exemple pentru ghidaj:

Nivelul 10: Copilul urlă disperat că părintele a returnat mingea posedată pe nedrept de copilul lui către copilul care o poseda pe drept. Părintele ia calm copilul în brațe, iar acesta îl privește scurt, se apleacă pe spate, își ia avânt și își proiectează cu toată puterea funtea în nasul părintelui. Părintele simte lacrimi în ochi și miros de sânge în nas, respiră prin metoda abdominală de 10 ori și îi spune copilului că poate fi supărat, dar nu are dreptul să îl lovească.

Nivelul 8: Copiii aleargă urlând prin casă și trag cu disperare de aceeași jucărie. Părintele se pune între ei, iar în timp ce își ia șuturi, pumni și coate din ambele părți, pune mâna pe jucărie, le-o smulge cu putere, ridică tonul binișor, dar le spune calm că mai au o jucărie fix la fel și mai bine merg să o caute împreună și să nu îi mai audă veci că se ceartă.

Nivelul 6: Părintele strigă la ei de 10 minute să vină la ușă să se încalțe, după ce în prealabil i-a placat prin casă și i-a îmbrăcat în tăvăleli și urlete. În minutul 11 se aude un răcnet înfiorător că el nu mai poate și că să se descurce singuri, se încalță și iese afară în nepăsarea cruntă a copiilor. Se întoarce, îi înșfacă pe amândoi și îi târăște până la ușă.

Nivelul 4: Părintele iubitor întreabă calm: Pâine cu brânză de întins sau cu șuncă? Copilul răspunde aparent participativ Cu brânză.  Părintele iubitor întinde perfect brânza pe pâine, o duce stăpânului de sclavi, iar stăpânul zice Dar eu voiam cu șuncă. Părintele respiră șocat de două ori și spune șuierând Ai zis că vrei cu brânză. Cu brânză ți-am făcut. Stau la  masă lângă tine până la 10 de o fi, dar o mănânci toată fără niciun comentariu. ACUM!

Nivelul 2: Copilul își aduce revista la masă, părintele îi spune să nu o pună pe masă că sigur răstoarnă supa pe ea, copilul dă pagina și odată cu ea răstoarnă toată supa pe masă și pe fratele lui. Fratele începe să urle că îl arde. Telefonul mamei se scaldă în supă. Un urlet înfiorător se ridică din plămânul obosit al unui părinte: De câte ori ți-am zis că nu ai ce căuta cu reviste la masă? Nu sta și te uita ca mutu, adu șervețele. Nimeni nu mă ascultă în casa asta! …etc…etc…

Nivelul 0: De nepovestit. E cu Morții mă-sii azi și mâine. Nu mai pot! Dacă nu îți convin părinții ăștia te poți lua să îți cauți ce părinți vrei tu, dar nu se poate să nu pricepi să nu sari în fața mașinilor! Părintele ține ferm copilul de umeri în încercarea de a-l face să priceapă, dar simte că e fără rost și pleacă furtunos, se bagă sub pătură și refuză să mai iasă de acolo până nu se calmează.

Yep, scot copiii ăștia din noi chestii de necrezut. Eu mai jos de 0 nu am ajuns, dar 0 e înfiorător ca sentiment post-furtună. Nu îmi dau seama cum e sub 0, acolo unde e bătaia și sper să nici nu ajung vreodată, dar e nevoie de munți enormi de răbdare ca să te oprești din a sări la luptă. Nu cred că aș putea spune încrezătoare că nu o să îmi  bat niciodată copiii. Efectiv, habar nu am cât de rău m-ar putea scoate din minți într-o zi în care energia și puterea mea vor fi inexistente și mintea mea nu va putea controla ceața enervării. Da…știu.. nu vă place ce citiți…dar măcar  nu vă mint.

Dar până atunci, ghici cine a fost azi la Chillness 10 și nu are nicio vânătaie la nas? Ghici? Ghici?

 

 

Singur cuc

Cineva mi-a zis odată Ești singură. Ce te aștepti? Tot timpul suntem singuri. Chiar crezi că o să te ia cineva de mână să te ajute să-ți trăiești moartea?. Mi s-a părut atât de dur și de brutal în momentul ăla în care eu eram singură și nu știam cum să mă mai descurc. Am urât-o. Am urât-o tare și mi-am zis că nu mai vorbesc cu ea niciodată.

Ziua următoare și ziua următoare și ziua următoare zilei următoare, de fiecare dată când urlam în interior De ce nu mă descurc? De ce sunt singură? De ce am pățit eu asta? auzeam vocea ei spunând răspicat Ești singură. Ce te aștepti? Tot timpul suntem singuri. Chiar crezi că o să te ia cineva de mână să te ajute să-ți trăiești moartea? și mă adunam singură de pe jos și singură mă puneam pe picioarele mele singure.

Aș vrea să îți zic atât, ție, părinte singur: Ești singur. Singur cuc. Și te vei descurca. Și nu contează ce haine ai pe tine. Și nu contează că ai părul nespălat. Și nu contează că mai strigi la copii. Și nu contează că umblă și cu haine murdare. Și nu contează că mai ratezi întâlniri. Și nu contează că acasă e haos. Și nu contează că duci gunoiul numai o dată pe săptămână.

Ești bine. Și ești bine așa singur și tu te vei descurca în orice situație. Greu, dar te vei descurca. Tot ce trebuie să faci e să treci peste ziua de azi fără vină, fără regrete, fără ură și fără să te mai aștepți că o să apară cineva să te ajute. Singurrr și perfect așa!

Tu ești eroul cuiva mai important decât toate căcaturile zilnice. Ești eroul cuiva care te vede uriaș și puternic prin ochii lui mici.

You rock! Go rock! Go Foo Fight!

PS. De fapt chestia asta mă ajută zilnic și când și când nu sunt singură. E o abordare pe picioarele mele a oricărei situații. Nu înseamnă că nu cer ajutor sau nu fac lucruri împreună cu altcineva, înseamnă doar că știu să fac orice singură și că tendința primară e de a rezolva lucrurile cu capul și puterea mea.

Când știi că e vremea unui război

L-am văzut cu ochii mei. Tocmai terminasem de curățat bucătăria și m-am învârtit toată ziua pe lângă ea ca să pot prinde momentul în care va apărea.

Știam sigur că o să își facă apariția undeva după ora 19:00, dar nu știam exact cine îl va aduce și dacă teoria mea, pe care o construiesc de luni întregi nu va fi demontată. Aș fi dat orice să am dreptate, deși dacă aveam dreptate însemna că suntem totalmente pierduți dacă eu nu mă ridic împotriva ei și nu declanșez o acțiune pe mai multe planuri.

Am ieșit să pun hainele la uscat și când m-am întors să verific bucătăria… apăruse. Era hidos. Era singur și murdar numai pe jumătate. Stătea nemișcat în chiuvetă și se uita la mine cu niște ochi plini de ură. Și-a ascuțit marginea și mi-a aruncat printre zimți: Uită-te bine. Eu sunt începutul și sfârșitul. Toți mă vor urma, iar eu o sa plec doar ultimul. Sunt coșmarul tău și nu poți scăpa de mine. De acum încolo îmi chem rudele.

Am țipat îngrozită. L-am luat în mână și am alergat spre sufragerie urlând: Cine a lăsat cuțitul ăsta nespălat în chiuvetă?

Cu ochii plini de groază copilul cel mare a spus: Tata.

Mi-am încleștat pumnul și am răcnit: Tu nu știi că după ce apare un lucru nespălat în chiuvetă fiecare va crede că e ok să le lăsăm în chiuvetă și astfel primul nespălat va fi urmat de toți ceilalți care ar trebui să stea în mașina de spălat și nu să se adune în chiuvetă? Tu chiar nu știi că după ce se adună un morman în chiuvetă, ne e groază să ne atingem de el căci e prea mult de lucru și după aia se strânge un morman și mai mare și totul devine un munte de vase murdare până ce o amărâtă femeie își face curaj să le mute în mașina de spălat? Tu chiar nu știi?

Se uită la mine și spune simplu: Nu.

Plec neînțelesă și desumflată de acest răspuns ignorant, atât de simplu și prin asta atât de jignitor, după ce eu tocmai îi dezvăluisem măreața mea teorie.

Spăl diavolul și jur să întăresc vigilența oștilor în zona posedată. O să încep cu cadeții, iar abia la final cu domnul maior.

Frumusețea plânsului

Plânsul de copil este cel mai iritant sunet pentru creierul uman. Este așa tocmai pentru a alerta adulții că un copil are nevoie de ajutor. Plânsul propriului copil declanșează în organismul mamei o furtună de reacții de protejare. Orice, dar orice, numai să se oprească din plâns. Orice variază de la ținut în brațe la legănat la cântat la cumpărat înghețată la explicat la diversiune la promisiune la disimulare la șantaj la amăgire la urlat la plesnit. Orice, doar să se oprească.

Și nimic nu se schimbă de la copil la adult. Copiii-adulți nu plâng în fața părinților pentru că părinții nu pot să le audă plânsul. Plânsul e rău, plânsul e lipsa fericirii, iar tot ce vrea un părinte e fericirea copilul lui. Dacă plângi înseamnă că nu ești bine, iar instictul de apărare se trezește și mama va încerca să facă orice să alunge tristețea în loc să o lase să poposească un pic, să o povestească, să o scormonească și să îi dea credit la fel de mult ca fericirii.

Plânsul nu e mai rău ca râsul. Sunt amândouă reacții a căror prezență arată un psihic care funcționează și care se auto-reglează. Plânsul e durere, supărare, frustare, îngrijorare, frică, anxietate, dorință, dor, singurătate, foame, nesiguranță, necaz, descurajare, dezamăgire… Poate nu trebuie tratat cu nimic, ci doar vorbit până emoția e clară și sursa ei e acceptată și integrată ca fiind parte normală din multele culori ale minții noastre.

Mi-a luat ceva timp până să mă prind pe propria piele că rolul meu ca părinte nu e să cresc un copil fericit ci să cresc un copil echillibrat care să își cunoască râsul și plânsul și să le accepte pe amândouă în mod egal. Fericirea trebuie să și-o construiască singur, eu nu pot face mare lucru la asta.

Mi-a luat ceva timp și până să mă prind că probabil noi suntem generația care o să își învețe părinții că plânsul e bunicel și el.

Cum ar zice adorabilul meu nepot crescut în pita democrației: E dreptul meu să plâng!

Trăim niște timpuri foarte faine.

Mămicuțe, graviduțe și bebei

Vai, dar v-a lovit un val de diminutive și vi se pare ceva în neregulă ca un grup de oameni serioși cu interese serioase să aibă numele Mămicuțe, graviduțe și bebei?

Adică dacă spui la caca căcuță sau kaki sau căchișor, nu vi se pare că va mirosi mai delicat, iar pruncul va fi ferit de oribilitățile acestei acțiuni?

Dar dacă ziceți pipilică în loc de pișu, nu vi se pare că parcă devine inodor și incolor?

Dacă să zicem că ați spune în loc de carne cărniță, șunculiță sau peștișor nu vi se pare că are un gust mai fin și copilașul va mânca mai cu spor?

Uhh, sau dacă ziceți tobogănaș în loc de tobogan, nu sună mai tentant?

Adică am fost o graviduță delicată care a avut mare grijă de embrionaș, iar acum când e un bebel așa dulce, o mămicuță nu poate să nu îl alinte cu tot ce poate, inclusiv prin cuvinte micuțe și drăguțe fix ca și el, mai ales când ele nu reprezintă un obiect mai mic, ci fix același obiect, dar spus mai delicat ca de exemplu pempărsel.

Sunt rea…știu…dar așa m-a făcut mămica mea, să mă deranjeze când ne alintăm ca niște femei tâmpițele, mici, delicate și vulnerabile, un fel de panseluțe născute fix în era feminismului de paradă.

Melancolii spulberate

Soarele tocmai răsărea și era timpul de plecat. M-am cuibărit în pat lângă el. M-am uitat la fața lui liniștită. L-am mângâiat pe obrazul la fel de fin ca atunci când era bebeluș. L-am mirosit încercând să regăsesc mirosul de lapte.

L-am strâns în brațe și i-am șoptit Copil iubit, e vremea să te trezești. Mergem acasă. S-a întors cu fața la mine, a zâmbit și s-a încolăcit în jurul meu. Mi-am amintit de când se trezea și încă cu ochii închiși cerea Tatao cu lapte. Poate totuși copilașul meu nu e încă așa mare.

Mi-am plimbat degetele peste urechile lui mici, peste năsucul lui, peste ochii uriași cu gene interminabile și i-am șoptit iarăși Hai copil frumos, trezirea.

S-a întins ca un pisoi mic ce era, iar apoi și-a îndreptat lăbuțele spre pantaloni și și-a împins puternic puța în spate, a deschis ochii și a zis râzând Ai văzut ce puțoc gigantic am?

… Și gata cu filmul idilic.

Premiul cu coroniță

Se termină școala și vine vremea premiilor. Îmi plăceau premiile. În clasa primară am reușit să port coroniță. Eram așa de fericită de aproape explodam. Învățătoarea a luat mai puține coronițe decât trebuia și la final s-a trezit că nu are coroniță și pentru ultimul băiat din clasă. S-a uitat la mine si m-a rugat să îi dau coronița mea. I-am dat coronița și cred că am plâns tot drumul spre casă. Era coronița mea! O meritam. I-a dat-o unui băiat care nici nu era așa bun. Eram nervoasă și până în dimineața asta nu am înțeles ce cred că a făcut.

Sunt copii pregătiți cumva natural pentru succes academic. Au răbdare, au minuțiozitate, au o inteligență mai ridicată și le place să învețe stând la un birou. Au un fel de avantaj genetic care dublat de muncă îi duce pe primele locuri. Ei vor fi mai tot timpul premianți și rezultatele lor trebuie recunoscute și apreciate.

Sunt copii pregătiți natural pentru alergat sărit, foșneală, lipsa de răbdare și învățat experimental. De multe ori ei nu vor fi premianți pentru că nu vor fi în top 5 la matematică sau română. Dar ce facem cu strădania lor? Ce facem dacă un astfel de copil începe clasa abia rezistând 10 minute pe scaun și o termină rezistând toată ora, punând întrebări bune și reușind să aibă importante achiziții pentru modul lui de învățare. El nu merită un premiu pentru perseverență? Pe el nu ar trebui să îl încurajăm pentru progres?

Sunt copii pregătiți natural pentru a umbla calea de mijloc, nici prea energetici, nici prea docili, nici strălucind, nici dând greș. Ei rămân tor timpul în marea masă a celor fără coroniță, dar fiecare are o calitate pe care învățătorul o vede. Ei nu merită să știe la ce sunt buni, iar primind un premiu pentru asta să le punem o fundație bună pentru furtunile existenței care vor șterge cu ei pe jos?

Ideea e că poate premiile astea pot să creeze progres, dar nu cred că o vor face prin frustrarea celui care nu a primit premiul, ci prin aplaudarea a ceea ce e individual și puternic în fiecare copil.

Poate asta a vrut să facă învățătoarea mea. Sau chiar rămăsese fără coroniță… Ca noroc că nu o să aflăm niciodată, așa pot să cred ce vreau eu.