Să oprești lumea în loc

În engleză îi zice “the flow”. E o stare de concentare maximă în care totul din jur se dizolvă și rămâi doar tu cu tine și cu ce faci. Mintea e calmă. Niciun gând nu aleargă nebun în altă parte. Ești doar tu, în forma ta cea mai pură. Corpul te ascultă și rămâne tăcut așteptând comanda ta. Ești infinit. Ești totul. Ești în plină creație.

Nu am reușit să ating starea asta decât înotând. Mă concentram ca fiecare bătaie să fie cât mai lină și corpul să alunece perfect fără să lupte cu apa. Căutăm întinderea perfectă în care aș fi reușit să ating acel punct imaginar care fugea tot timpul din fața degetelor mele.

Și cumva am pierdut asta. Ce faci când nu mai reușești să oprești lumea în loc?

Deși știu că nu răspundeți niciodată, voi cum opriți lumea în loc?

Oameni cu filme la cap

În minuscula lume a proiectelor sau a birourilor mici, oamenii pur si simplu nu se pot abține să nu ajungă apropiați într-un fel sau altul. Se formează prietenii sau antipatii, cei antipatizați sunt eliminați din cerc, cei prea simpatizați sunt invitați la o aniversare, unii se cuplează spre totala lor nebunie, iar alții încep să povestească lucruri care sunt la granița a ceea ce e privat. Asta ne face până la urmă umani, nevoia socială fiind în topul nevoilor creierului pe lângă supraviețuire și reproducere, iar când o treime din zi e petrecută alături de un grup atunci împrietenirea devine ceva firesc. Dar cum toți suntem un pic diferiți ceea ce numim privat diferă tot un pic de la unii la alții. Pentru unii faptul că vor fi tați este considerat privat și nu e povestit decât când aleargă spre spital, pentru alții faptul că sunt într-o relație e ceva privat, iar pentru alții nici ce tipi agață pe Tinder nu e neapărat privat. Cu certitudine, privat este cât câștigă fiecare. Asta e subiect tabu.

Nu știu dacă știți, dar printe noi circulă oameni care reușesc să traducă instant cuvintele în imagini. Imaginația lor vizuală, probabil exersată prin citit excesiv, deși bunica le tot spunea să nu mai citească că își strică ochii, este atât de eficientă că pot să vadă practic ORICE în fața ochilor.

Ai zis nonșalant la prânz că vrei să mai faci un copil. Puf, ei te-au văzut făcând asta, cu decor, cu detalii, cu tot ce vrei tu. Ai povestit cum ți-a cusut doctorul tăietura. Puf, te-au văzut plin de sânge, urlând și tăvălindu-te în dureri. Ai zis afectat că soția ta are probleme de alăptat. Puf, ei au văzut efectiv cum soția ta se chinuie să îi văre sânul în gură ălui mic. Luați orice exemplu vreți și îl vor transforma în filme care le rulează în cap și vrând nevrând filmul rămâne în cap și se tot întregește și de fiecare dată când vă vede filmul va fi și el acolo și va fi foate real.

Oamenii ăștia umblă printe noi. În echipele noastre. M-am gândit numai să vă deschid ochii. Numa așa, poate cunoașteți vreunul și nu știți de ce rămâne câteodată blocat câteva secunde când povestiți ceva ce ar putea crea foarte multe imagini interesante.

Chiar, voi aveți discuții în echipe cu ce ar trebui să rămână privat? E subiect de regulă de echipă? Vă afectează cu ceva că știți prea multe despre colegii voștri?

 

 

 

 

Fanul Metallica aparent anesteziat

Iubirea oarbă m-a dus până pe tărâmurile înghețate ale Suediei la o plimbare cu barca și un concert Metallica.

Pentru un spectator neavizat și nepurtător de tricou niegru cu simbolurile afecțiunii veșnice pe el, acest concert a fost practic o expediție asurzitoare de observație a fanilor metaliști.

Ericsson Globe Arena e un glob. Nu v-ați fi gândit, nu? Globul are scena în mijloc și pereții plini de scaune, unde fanul metalist se poate odihni în caz de amețeală cauzată de datul din cap.

Ne luăm și noi frumos locul și stăm cuminți să vină artiștii. În stânga se așează doi tipi care își termină berea și dispar, lăsând sub scaun un rucsac. Acestea au fost pentru mine cele mai tensionate zece minute din tot concertul. Dacă în rucsac era o bombă? Nu râdeți! În capitale de soare pline, mie îmi cam țâțâie curul la chestii de gen. M-am gândit și că am venit să mor eu prima, nemetalista amețită, când sala era plină de supărați adoratori ai demonilor. Un atentator s-ar fi făcut rău de râs în fața șefului când ajungeau la bilanț. M-am mai gândit că ar putea fi momentul meu de glorie, în care m-aș arunca peste ghiozdan și greutatea mea mi-ar fi fost în sfârșit de folos și ar fi înăbușit explozia, eu devenind o martiră pe veci menționată de James la toate concertele viitoare. După zece minute, băieții s-au întors cu încă patru beri și mie mi-a venit inima la loc.

Se sting luminile, muzică crescendo, vin artiștii. Aplaudăm, ne bucurăm rezervat și stăm cuminți. Soțul dă să se dezlănțuie, se ridică în picioare, își ia chitara imaginară și dă-i și cântă. Eu, pac, pac cu pozele, căci eram parte din echipa de emisie a concertului, când observ ceva interesant. Numai soțul simțea expansiv concertul. Lumea stătea pe scaun, savura muzica în mod meloman și eventual dădea ușor din cap.

În față, un minunat Gandalf bătea ușor ritmul cu mâna pe genunchi. La dreapta, o familie tradițională formată din bunica, mama, tata și copilul, împodobiți cu tatuaje, creste și păr semi-ras, savurau concertul în cel mai mare calm posibil. Septuagenarul din stânga mea și-a pus niște dopuri în urechi și a scos o cola. Îl invidiam.

Începe Enter Sandman, care de obicei aruncă sala în aer. Soțul aproape făcea gaură în podea. Un pic în spate un tip stătea cu ochii închiși. Avea și dopuri. Vreau să cred că nu adormise. Lângă el, stătea un tip chircit care se mișca ușor. Mi-am dat seama că dădea cumva din cap în timp ce stătea jos și simula cântatul la tobe.

James își dă jos chitara după două ore în care a dat și sufletul din el. Arena explodează în aplauze. Fuck me, nu dormeau. În interiorul lor era o petrecere. De fapt le era teamă că dacă se manifestă, ar arunca ei arena în aer. Poate s-au prins că înfrânarea oricărei manifestări a emoțiilor e ce înseamnă să fii cu adevărat un dur. Sala aia era plină de super grei și soțul meu era doar un latin papă lapte care trebuia să stea cu ceilalți papă lapte în fața scenei și nu la mezanin cu oamenii serioși.

Pentru corectitudine istorică trebuie să specific că într-un sector vecin am văzut cel puțin 15 oameni care simțeau și ei concertul ca soțul meu. Probabil emigrați români.

Despre Metallica, numai de bine, să reziști două ore cu o așa sală îi o treabă.

În august e concert Nightwish la București. Vrea cineva să meargă cu soțul meu? Fac eu cinste.

PS: Dacă vreți să beți un aquavit, adică țuica suedezilor, nu așteptați să luați o sticlă din aeroport. Legea suedeză nu le dă voie să vândă alcool către călători din statele din UE.

Invenție umană contraindicată

Mașina de spălat vase este una din cele mai proaste invenții ale umanității. Cred că dacă am verifica niște statistici am descoperi că momentul la care mașinile de spălat vase au ajuns la un preț civilizat a coincis cu momentul în care câștigurile cabinetelor de psihoterapie și a sălilor de yoga au început să crească. Micile gospodine lipsite de momentul zilnic de spălare a vaselor ratează șansa de a petrece timp de calitate cu propria mintuță.

Privată temporar de pastile de spălat vase, m-am bucurat de un moment scurt de introspecție. Mintea mi-a sărit către o poză a clasei copilului de la ceva concurs cu obstacole. Mi-am amintit că am văzut în ea un băiețel foarte simpatic, care cică e foarte bun și la matematică. Ce mândrii trebuie să fie părinții lui, m-am gândit. Mândrii de reușitele fiului lor.

Poate că ne uităm mai încrezători către un viitor necunoscut pentru care ar putea fi mai bine echipați, dacă sunt primii la școală. Sau poate dacă ei reușesc să fie primii, atunci de fapt suntem noi, părinții, primii. Bagajul genetic dat de noi plus creșterea dată de noi plus timpul dat de noi plus efortul dat de noi. Probabil în competiția cu tot restul lumii, suntem la faza în care noi nu mai avem prea multe premii de luat, dar acum putem să le luăm prin cei pe care credem că încă ii mai creăm. Și evident că plesnim de fericire când reușesc ceva deosebit.

Locul 7. Poate o să plesnesc în altă zi. Deocamdată a venit să mă ajute să spal vasele. Nu-i rău deloc. Poate e mai bine fără pastile de spălat vase.

 

Chinezul mic și oropsit

Nu știu cum m-a ajutat bunul Dumnezeu să nu ajung niciodată până acum într-un avion plin de chinezi care nu vorbesc o boabă de engleză, dar orice bine se termină cumva. Eram înconjurată de ei. Un grup măricel, de septuagenari, toți numai un tic, umpleau sala de așteptare și stăteau fie într-o tăcere completă, fie într-o urlare de sunete ascuțite.

Pe la marginea grupului stăteau stingheri doi tineri, undeva pe la 25 de ani. La un moment dat el zice ceva și ea îi trage o palmă zdravănă peste piept. Așa, ca o glumă între iubiți. El mai zice ceva și ea jap, jap încă două palme. Stau un pic tăcuți, el o atinge pe picior și ea jap încă o palmă peste față. Părea ceva hârjoneală de iubiți, numai că niciunul nu râdea după. Trec două minute alt jap jap acompaniază tusea sufocantă a unei colege de grup.

Nu mai răbdă și îi întoarce spatele. Îi văd și eu fața ușor tâmpă și perfect plată care totuși nu poate fi motiv de atâtea palme. Mă zgâiesc la el și deodată se vede strălucind în soare unghia  degetului mic, lungă de mai bine de jumătate de centimetru, pilită frumos într-o formă pregătită de manechiură franțuzească pentru care orice domnișoară ar fi plină de invidie. Mă uit mai bine. Unghia pereche de la cealaltă mână se ridica spre ureche grațios. Mi-am întors repede privirea speriată și mi-am pironit-o pe o tanti care clipea des parcă cu toată fața.

Măi, tipul ăla și-o merita. E clar că și-o merita! Păi să facă fata geloasă pe așa unghii frumoase și utile?

Pentru fata brunetă din autobuz

Dragă fată brunetă din autobuz, care azi plângea că s-a despărțit de el și care probabil nu va citi niciodată această scrisoare,

O iubire după care plângi așa tare e o iubire care te-a făcut să plutești, să râzi nebunește, să chicotești în tine, să dai din gene și să vezi cum lumea se mișcă cu încetinitorul, să respiri primăvara ușoară ca un fulg, să crezi că pentru câteva ore, poate zile, pământul se rotește numai pentru voi, să crezi că trăiești ceva ce nu a mai trăit nimeni niciodată.

Când nu o să mai ai lacrimi de plâns și uitarea o să muște încet din povestea asta, întoarce-te către o bătrânică grăsană cu ochelari supradimensionați din autobuz și zâmbește-i știind că ai trăit unul din rarele momente din viață care te lasă fără aer, care te aruncă în nori și îți dai seama cât de sus ai plutit numai după cât de tare doare căderea.

Iar data viitoare, când o să îți zici să fii precaută și să te păzești, lasă prostiile astea, uită-te spre abis și lasă-te să cazi în nebunie cu toată forța ta.

No, acuma, șezi, plângi și ia de ascultă și asta https://soundcloud.com/dncliberty/ane-brun-all-my-tears-peaky-blinders-dnc-liberty-edit

Melci și morminte

Vinerea Mare mergem la cimitir. E un obicei din sat de la bunica, la care, deși mutată la oraș de zeci de ani, nu a renunțat niciodată.

În Alba cimitirul e gol. An de an, fără să ne dăm seama mergem la bunicu și la bunica prima dată. La ei stăm cel mai mult. Sergiu se cățără pe mormântul vecin. Insistăm să se dea jos. Sare distrat și stromșește fără să vrea un melc. Mormântul vecin adăpostește acum un Nicolae decedat în 1943 și un melc decedat în 2018.

Plecăm spre Buna bătrână. La ea nu stăm mult.  Mi-o amintesc clar când a venit la bunicu să îi ceară un clește ca să își scoată un dinte că o durea. Pe mormântul ei doi melci treceau unul peste altul într-o postură ciudată, semisexuală.

Mergem la tușa Miți și la Călin. Mormântul ei e lângă o fântână de unde mai demult scoteam apă. Era mătușa mea preferată. Incredibil de frumoasă, cu un păr alb superb, tot timpul pieptănat și cu un turban verde. Sergiu aleargă printre morminte cântând Gingle Bells.

Plecăm. Văd că Sergiu a dispărut. Mă duc să îl caut. I-am auzit râsul și l-am văzut alergând. Se joacă de-a ascunselea printre morminte. Îmi pică ochii pe o cruce frumoasă. Ruxandra, născută 1921, decedată 1998. Dau să alerg spre Sergiu. Aud sunetul de cochilie spartă și simt cum îmi alunecă piciorul.

De după o cruce apare râzând copilul. Cânta Gingle Bells unui melc înspăimântat.

Îl iau în brațe și fugim împreună spre mașină. Salut bunicule. Ne vedem la anu.