Dacă chiar vrei fără_penali

Lumea își pune textul pe poză, dă share peste share, like peste like, se agită în statusuri care cheamă la semnat și totuși treaba merge greu.

Din experiența mea nesemnificativă de blogging am observat că lumea e comodă. Un click merge, dar când ai de lăsat un comentariu, spus o părere sau obținut ceva, e mai greu. Orice presupune un pic mai multă acțiune e un picuț mai complicat.

Bun, acuma aia dreaptă e că voluntarii fără_penali sunt între puțini și foarte puțini, iar raza lor de acțiune e pe lângă cortul lor.

De aici putem deduce simplu că dacă sunt mai mulți voluntari și împrăștiați peste tot, am avea mai multe semnături. Corect?

Voluntar înseamnă și să intrii pe site, să printezi liste și să mergi prin tot biroul. 15 minute maxim!

Voluntar înseamnă și să iei câteva liste cu tine când mergi la un chef.

Voluntar înseamnă și să întrebi mămicile din parc dacă nu vor să semneze.

Incomod? Poate fi. Simplu? Da!

Aici sunt toate detaliile: https://farapenaliinfunctiipublice.ro/.

No, acuma șuu la printat că mai sunt numai 28 de zile și pe Facebook nici iarba nu mișcă!

Cărțile pe care le-am urât

Citeam zilele astea niște bloguri căutând ce să mai citesc și am dat peste liste și liste de MUST-Read, unele pe care le citisem deja și nu îmi plăcuseră deloc. Mi se pare că dacă nu ne place o carte o dăm deoparte și pa, dar dacă ne place o carte tare imediat spunem că oau ce carte faină.

No, loviți-mă cu ce cărți ați urât. Am un voucher mare de cheltuit așa că mă bazez pe voi. Hai, fără rușine. Uite, eu am urât profund Solenoid și Război și pace ( deși pe ăsta l-am și terminat) și nu mă prea impresioneză că o să dați ochii peste cap cu incultura mea. Am urât De veghe în lanul de secară și Legendele Olimpului. 

Hai, bine, loviți-mă și cu ce cărți ați iubit. Vara mea e pe umerii voștri!! Ah, îmi ziceți și de ceva muzică nouă? Ceva ce să nu fie Mettalica, vă rog! Zilele astea mă obsedează asta: https://www.youtube.com/watch?v=JUaVhMjlPZg&index=5&list=RDD52qnC7dJcQ  și asta: https://www.youtube.com/watch?v=D52qnC7dJcQ&list=RDD52qnC7dJcQ&start_radio=1 

Povestea de nescris

Asta e o poveste pe care aș fi vrut să nu o scriu niciodată, dar cum nu știm ce rost a avut, așa nu știm dacă scriind-o nu ar ajuta pe cineva.

În martie 2016 stăteam senină cu mama pe canapea la povești când s-a oprit tristă și cu ochii în lacrimi a spus că are cancer. Triplu negativ, stadiul 3. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Povestea asta e despre ce va fi cu tine, aparținătorul, după ce afli asta.

În prima fază am trecut din șoc în acțiune. Focus complet pe ce e de făcut: caută doctori, cere păreri, caută pile, ascultă sfaturi, citește nebunește tot ce prinzi pe net. Mintea prinsă în acțiune refuză complet să gândească altceva decât că va fi bine, se rezolvă, nu e atât de grav, nu o să pățim noi asta.

Al doilea șoc sunt coridoarele spitalelor. Dacă ar putea vorbi pereții ăia, atunci ar urla durerea. Încerci să fii tare și să încurajezi, dar în mintea ta începi să te îndoiești că va fi bine. Te gândești la moarte și rămâi fără aer. Pe cine vei mai suna tu în fiecare dimineață?

Când chimioterapia intră pe făgaș, începi să te simți inutil.

Al treilea șoc e rasul în cap.

Nu poți ajuta cu nimic răul care se instalează. Ești un aparținător inutil, care ar fugi la mii de km numai să nu vadă durerea. Începi să simți furie. Furie oarbă, mută și surdă. Furie că vi s-a întâmplat vouă, furie că nu poți face nimic, furie că nu știi cum să te porți mai bine, furie că optimismul tău nu se ia, furie că nu îți poți urla furia.

Spre finalul tratamentului, când e tot mai rău, se cuibărește frica. Frica uriașă care aproape te înghite. Frica, nu că chimioterapia nu va funcționa, ci frica că poate inima sau corpul va ceda. Apoi frica că și tu vei păți la fel.

Operația e ca o gură de aer proaspăt. Doctorul ăla va scoate tot răul afară. Nu îl cunoști, dar știi tu sigur asta. Te gândești că va face el curat bine bine și totul se va rezolva.

Radioterapie. Te simți la capătul drumului, poți respira, ați reușit, dar de ce cel de care aparții nu vede că sunteți la capăt, că ați scăpat? De ce e așa de obosit și pesimist? Furie, confuzie, epuizare.

E cumva un amar pe care îl duci cu tine zilnic și pe care nu vrei să îl știe nimeni, căci atunci poate s-ar purta diferit. Te izolezi în durerea ta și te încăpățânezi să duci bătălia din postura stâlpului ce trebuie să fii. Nicio fisură nu e permisă.

Apoi, liniște și așteptarea încordată a fiecărui CT și a răspunsului nu au apărut metastaze. Vrei cu orice preț să închizi cartea, dar frica rămâne. Dacă revine? Când revine? Ce fac atunci? Zâmbești și îți spui că e o lecție, că trebuie să învățăm toți să profităm de orice clipă. Începi să simți acut că nu mai ai timp de prostii, că trebuie să îți găsești rostul, că nu ai voie să îți mai amâni viața. Povestea asta devine și despre tine, nu numai despre bolnav.

…….

Așa a arătat povestea mea. Noi scriem încă finalul și deocamdată suntem în poziție de învingători.

Dacă vei trece prin toate astea încercă doar trei lucruri: să nu te întrebi obsesiv de ce, să muțești furia și să ai un om din exterior cu care să vorbești despre ce e cu tine. Îmi pare rău. Va fi ca naiba. Dar poți mângâia, alina, aduce un zâmbet, a ține o mână, a șterge o lacrimă, a face un compot, a cumpăra o floare, a schimba un pampers, a pune un pansament, a cumpăra medicamente, a scrie un pomelnic, a lua o perucă, a citi o carte și a lupta zilnic, cu încredere oarbă. Nu poți decât să dai forță, căci bătălia nu e a ta, și forța ta e mai puternică decât inutilitatea ta.

Azi chiar cred ca suntem fucked up

Știți filmulețele alea cu insulele plutitoare de gunoaie din ocean de se tot învârt pe social media? Eu m-am gândit de multe ori că nu poate fi așa de rău și că sigur le-au filmat ăștia din ceva unghi șmecher de îți dau senzația că sunt mult mai mari sau că exagerează ca să șocheze. Habar nu am de ce tot încercam să îndulcesc mizeria actuală a omenirii.

Ieri a fost furtună pe mare, ceea ce înseamnă că valurile au crescut și marea a adus tot ce a putut în golfulețul în care ne ducem noi și vreo 20-30 de familii viața monotonă de păzitori de prunci aduși la aerosol. Pe mijlocul golfului marea s-a umplut de alge. Nu mai puteai intra în apă fără să treci de vreo 3 metri de alge. Pe lângă alge era plin de pungi de plastic, dopuri de sticle, sticle, bucăți de jucării, saci de rafie, paie și inclusiv pixuri. Toate pluteau într-o veselie și pe alocuri se opreau pe mal.

Lumea privea scârbită apa și ocolea frumos marea de mizerii, intrând în mare mai prin dreapta sau mai prin stânga. Copiii se jucau liniștiți la mal printre ce aducea marea și nu mișcau nici cu un degețel gunoaiele.

La un moment dat o tanti a început să strângă plasticele care ieșeau dintre alge în zona liberă de înot și le-a dus la gunoi. A fost singura. Niciun alt colocatar de șezlong nu s-a molipsit de dorința de a curăța.

Scârba nu i-a mișcat decât spre piscină, părăsind plaja.

Azi, plaja a fost curățată de cei ce o întrețin și noi, boierii, am revenit să ne fixăm vitamina D.

Am crezut mult timp că atunci când faci ceva bun și cu sens trebuie să ții pentru tine, ca să nu pară că te lauzi. După ce mi s-a mai copt un pic mintea, am crezut că trebuie să spui ce faci bine și cu sens, ca să inspiri și pe alții care poate au aceeași structură ca tine, dar nu știau ce pot face. După ce am văzut cum lumea preferă să stea în gunoaie decât să vadă exemplul clar că se poate face ceva atunci, pe loc, nu să aștepte să facă altul al cărui job e asta, mi s-a dărâmat și credința exemplului. Cu tot zen-ul meu, azi, chiar cred ca suntem fucked up.

Marea, în schimb, nu e. Pe un dop de sticlă am găsit o întreagă colonie de scoici. Dopul era aproape complet refolosit de micuțele organisme ca o casă plutitoare. Nici nu am știut cum e mai bine… să îi arunc la coș sau nu.

O aventură de vară

Anul trecut prin iulie băiatul ne-a anunțat că el e prea mare să mai meargă vara la grădiniță și că face orice numai să nu îl mai trimitem.

Am aranjat cu bunicii cum au putut și ei, dar ne rămâneau câteva săptămâni neacoperite. Așa că ne-am luat inima în dinți și am înscris copilul într-o tabără cu instructoarea lui de cățărat.

Cu o săptămână am aflat că apăruse o problemă și ea nu o sa vină de la inceput, ceea ce lăsa copilul pe mâinile altor doi instructori pe care noi nu îi cunoșteam, dar copilu îi știa de la sală. Am zis gata, anulăm și vedem noi ce și cum mai departe, doar nu putem lăsa bietul băiețel de 6 ani să plece în prima lui tabără singur și neprotejat printre străini. Atunci soțul meu a pus piciorul în prag și mi-a oprit nebunia maternă.

Cu inima ca un purice congelat am lăsat copilul lunea dimineața la Centrala de escaladă și am jucat pe dura în timp ce îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii.

În următoarea săptămână am stat cu degetul pe refresh-ul paginii Centralei, unde puneau poze zilnic cu ce făceau și mi-a tremurat mâna de vreo 400 de ori pe telefon, dar nu am dat niciun apel să văd ce fac.

După câteva zile a mers în tabără și instructoarea iubită a lui Hori și am rugat-o să îl pupe dulce pe prunc. Așa am primit proba că copilul sclipea de veselie:

Au cățărat, au mers prin peșteri, s-au dat cu tiroliana, au stat la foc de tabără, au făcut gulaș, au dormit în rulote, s-au jucat cu nămol și Hori delicatul a reușit să nu se spele o săptămână întreagă.

Anul ăsta? Mi-am luat deja clești de nas și rezervă de detergent și e pregătit iarăși de tabără fără nicio emoție ci numai cu entuziasm.

Pe prietenii noștri de la Centrală îi găsiți aici: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1145872228886722&id=188921284581826. Anup ăsta au trei tabere. Dacă vreți să cunoașteți vedeta acestui blog, în 2 iulie își ia zborul cu ei.

Curajul și eliminarea îngrijorărilor materne se găsește aici: https://www.liquor.com/brands/cointreau/#gs.TJ2WfZo

inima slabă

Bunicul plângea tot timpul când mergeam acasă. Îl tot certam că de ce plânge că doar ne vedem în fiecare lună și el îmi zicea că inima lui e slabă și plângea în continuare. Utima dată când a plâns, am plâns împreună. M-a întrebat dacă moare și i-am spus că da, că o să moară. Am stat și am plâns împreună până când l-am auzit pe băietul mare strigându-mă. Am fugit la prunc ca să îmi arunc tristețea peste gard și să nu mă mai uit în ochii apoși ai bunicului. Nu i-am mai văzut niciodată de atunci.

Ieri, când copiii au început să cânte la spectacol și am văzut ochii mari și calzi ai băiatului meu, am simțit cum mă îneacă plânsul și rămân fără aer. Fără motiv, fără logică, fără minte. Eu știam că sunt stâncă. Tot timpul am auzit că sunt prea realistă și simplific totul în bucăți prea reci. Adică, eu cred că pot să conduc echipe, să mă cert cu clienți, să pun presiune, să privesc rece, să iau decizii grele, să fac audituri și să stau ca un bolovan nemișcat în drum, dar mă apucă bocitul la un concert amețit în care al meu nici n-a fost vedetă?

Tati, de când cu copiii ăștia cred că îți port eu mai departe inima asta slabă.

De fapt nu e chiar așa de rău

De doi ani, după ce am adus lumii o incredibiloasă contribuție cu al doilea meu băiet, duc pe picioare o greutate mult mai mare decât cea normală mie și mult prea mare pentru cât poate duce garderoba mea.

La nivel conștient pot afirma că mă lupt activ și serios cu demonul ăsta și cumva tot el învinge. Cât a fost plecat minunatul meu soț am pus vina pe stres și pe lipsa completă de timp de a mă ocupa de mine. Minunatul soț s-a întors și eu sunt tot la fel de sexi și de apetisantă ca înainte. Știu ce înseamnă greutatea extra pentru sănătatea mea și știu ce înseamnă în contextul bagajului genetic de cancer și infarcturi ale familiei mele. La nivel declarativ știu toată povestea. A venit vara. La nivel vizual oglinda și garderoba de sezon mă lovesc dureros. Și deși știu toate astea nu reușesc să dau încă de momentul de film în care mă ridic din cenușă ca un flamingo grațios și îmi iau zborul spre mărimea M.

Dacă totuși de fapt nu e chiar așa de rău? Dacă totuși am fost la cumpărături și mi-am găsit haine de vară care chiar îmi plac? Dacă totuși bolile alea mă vor ocoli și mă vor lăsa să mor în somn la 76 de stop cardiac ca bunica mea? Nu ar fi chiar așa de rău. Și ce e chiar așa de rău în greutatea asta? Aș putea să nu mă mai uit în oglindă mai deloc sau numai la față, acolo arăt încă binișor. Dacă nu m-aș mai cântări deloc și aș avea numai grijă ca hainele noi să mă încapă? Dacă aș lua un ibuprofen când mă doare șoldul și aș ignora alte dureri? Dacă mi-aș spune că e normal să fiu așa, doar am doi copii și m-aș concentra pe ei și doar pe ei?

Vedeți ce creier șmecher am? Tocmai mă salvează de disconfortul unei diete pe viață din cauza căreia el ar rămâne fără zaharul lui prețios. În plus de asta ar trebui să se chinuie un pic și el e mega mega leneș. Ce motive aiurea pentru slăbit îi dau eu. Ce câștigă el din toate astea? Dar pe bune. Nimic! Numai stres și niciun câștig. Fusta neagră strâmtă poate fi înlocuită ușor cu verde largă, iar înghețata produce doar serotonină. Mno…cred că eu sunt nebună și el e cel rațional și eficient.

Voi care ați slăbit și ați rămas așa cu ce l-ați momit să nu vă saboteze pe fuckerul ăsta care ne controlează viața?