Para

S-a așezat lângă mine. Avea o pară în mână, mare, galbenă. Mă uitam la ea, mirată, de unde a apărut. A șters para de tricoul alb și mi-a dat-o. Am mușcat fericită din ea. Stăteam amândoi și ne uitam în zare. Nu mă simțeam deloc ciudat. Era ceva natural în întâlnirea noastră.

S-a ridicat și mi-a ținut umbră cu pălăria lui uriașă de paie. A dat să plece încet, dar după un pas s-a întors și mi-a zis simplu:

Nu mai căuta. Nu e nimic în drum. Umblă-l numai. Ia momentele astea mici de stupoare, puneți-le în traistă și umblă mai departe. Atâta e tot.

S-a întors și a plecat. Am sărit în picioare și am urlat după el, dar nu s-a întors nici măcar o clipă. Am aruncat cu para după el fără să îl ating. Mi-am strâns mai aproape traista și am pornit iarăși la drum.

…..

Mamii, hai odată. La ce te tot uiți?

La capătul drumului, copile.

De ce fluieră constructorii femeile

Știți cum noi oamenii suntem proști în cap și avem nevoie de cineva să ne zică că suntem grozavi ca să credem că suntem grozavi? No, eu sunt mai rău ca orice prost din ăsta, căci pe un munte de îndoieli stupide, de genul de ce aș știi eu mai bine decât alții cum sunt eu, când ei sunt mai mulți și mai obiectivi, mi s-a pus zilele astea ca o cireașă putedră pe tort o neagră supărare.

Mergeam eu prin oraș și la un moment dat mi-am văzut imaginea într-o vitrină și am zis aoleu, ce urât sunt îmbrăcată. Copilul, de altfel angajat part-time la Vogue, a aprobat că am avut și zile mai bune. A doua zi mă înțolesc frumos, cred eu, și la o plimbare rapidă prin mall, trec prin zona triștilor purtători de pungi, veșnic așteptând o nevastă să iasă de la cumpărături. Unul își ridică privirea cu speranță, eu zâmbesc cu speranță așteptând să îmi valideze prezența cu o privire lungă, dar el pleacă apatic capul înapoi în telefon lipsit de orice interes. Tristețe amară și supărare neagră. Vremea mea a apus. Tristețe, câmpii de tristețe….(inserați aici multă tristețe de toate formele și culorile, tristețe întreruptă doar de activitațile zilei, dar totuși cel puțin 5 minute de tristețe bifată pe zi sau poate la două zile.)…….

Munți de tristețe zile întregi până când azi a răsărit curcubeul pe strada mea.

Intram în Cora, el ieșea din Cora. Eu mă grăbeam. El s-a oprit și s-a uitat după mine. Eu am pus capul în pământ. El mi-a zis șuierat că ar avea ceva aventură cu mine, folosind cuvinte greu de reprodus pe un blog civilizat. El era un mic septuagenar pervers. Eu am alergat repede în magazin, dar sunt iarăși pe val. Doar cu o mică repoziționare în publicul spectator.

No, acuma știți de ce fluieră constructorii femeile? Nu că se așteaptă vreodată să aibă succes, ci pentru că ei au înțeles acest mecanism al nevoii umane de validare. Ei chiar le fac un serviciu, ajutându-le să se simtă grozav în propia rochie. Cred că noi subestimăm rezultatele meditației cu trafaletul în mână.

Bătrâneii perverși nu știu încă ce au înțeles, dar vă anunț când aflu. Poate tocmai l-am ajutat pe Cărtărescu să scoată o carte De ce fluierăm femeile și o să conțină răspunsul și la dilema asta.

De fapt nu e chiar așa de rău

De doi ani, după ce am adus lumii o incredibiloasă contribuție cu al doilea meu băiet, duc pe picioare o greutate mult mai mare decât cea normală mie și mult prea mare pentru cât poate duce garderoba mea.

La nivel conștient pot afirma că mă lupt activ și serios cu demonul ăsta și cumva tot el învinge. Cât a fost plecat minunatul meu soț am pus vina pe stres și pe lipsa completă de timp de a mă ocupa de mine. Minunatul soț s-a întors și eu sunt tot la fel de sexi și de apetisantă ca înainte. Știu ce înseamnă greutatea extra pentru sănătatea mea și știu ce înseamnă în contextul bagajului genetic de cancer și infarcturi ale familiei mele. La nivel declarativ știu toată povestea. A venit vara. La nivel vizual oglinda și garderoba de sezon mă lovesc dureros. Și deși știu toate astea nu reușesc să dau încă de momentul de film în care mă ridic din cenușă ca un flamingo grațios și îmi iau zborul spre mărimea M.

Dacă totuși de fapt nu e chiar așa de rău? Dacă totuși am fost la cumpărături și mi-am găsit haine de vară care chiar îmi plac? Dacă totuși bolile alea mă vor ocoli și mă vor lăsa să mor în somn la 76 de stop cardiac ca bunica mea? Nu ar fi chiar așa de rău. Și ce e chiar așa de rău în greutatea asta? Aș putea să nu mă mai uit în oglindă mai deloc sau numai la față, acolo arăt încă binișor. Dacă nu m-aș mai cântări deloc și aș avea numai grijă ca hainele noi să mă încapă? Dacă aș lua un ibuprofen când mă doare șoldul și aș ignora alte dureri? Dacă mi-aș spune că e normal să fiu așa, doar am doi copii și m-aș concentra pe ei și doar pe ei?

Vedeți ce creier șmecher am? Tocmai mă salvează de disconfortul unei diete pe viață din cauza căreia el ar rămâne fără zaharul lui prețios. În plus de asta ar trebui să se chinuie un pic și el e mega mega leneș. Ce motive aiurea pentru slăbit îi dau eu. Ce câștigă el din toate astea? Dar pe bune. Nimic! Numai stres și niciun câștig. Fusta neagră strâmtă poate fi înlocuită ușor cu verde largă, iar înghețata produce doar serotonină. Mno…cred că eu sunt nebună și el e cel rațional și eficient.

Voi care ați slăbit și ați rămas așa cu ce l-ați momit să nu vă saboteze pe fuckerul ăsta care ne controlează viața?

Melci și morminte

Vinerea Mare mergem la cimitir. E un obicei din sat de la bunica, la care, deși mutată la oraș de zeci de ani, nu a renunțat niciodată.

În Alba cimitirul e gol. An de an, fără să ne dăm seama mergem la bunicu și la bunica prima dată. La ei stăm cel mai mult. Sergiu se cățără pe mormântul vecin. Insistăm să se dea jos. Sare distrat și stromșește fără să vrea un melc. Mormântul vecin adăpostește acum un Nicolae decedat în 1943 și un melc decedat în 2018.

Plecăm spre Buna bătrână. La ea nu stăm mult.  Mi-o amintesc clar când a venit la bunicu să îi ceară un clește ca să își scoată un dinte că o durea. Pe mormântul ei doi melci treceau unul peste altul într-o postură ciudată, semisexuală.

Mergem la tușa Miți și la Călin. Mormântul ei e lângă o fântână de unde mai demult scoteam apă. Era mătușa mea preferată. Incredibil de frumoasă, cu un păr alb superb, tot timpul pieptănat și cu un turban verde. Sergiu aleargă printre morminte cântând Gingle Bells.

Plecăm. Văd că Sergiu a dispărut. Mă duc să îl caut. I-am auzit râsul și l-am văzut alergând. Se joacă de-a ascunselea printre morminte. Îmi pică ochii pe o cruce frumoasă. Ruxandra, născută 1921, decedată 1998. Dau să alerg spre Sergiu. Aud sunetul de cochilie spartă și simt cum îmi alunecă piciorul.

De după o cruce apare râzând copilul. Cânta Gingle Bells unui melc înspăimântat.

Îl iau în brațe și fugim împreună spre mașină. Salut bunicule. Ne vedem la anu. 

 

 

linii nesăbuite

te uiți în oglindă și nu te mai recunoști. contururi ciudate și umbre se ascund rușinate de privirea ta. când întorci capul ies iarași la lumină. nesăbuitele, le-ai prins cu colțul ochiului. știi că sunt acolo și că în curând o să se instaleze ca acasă la ele.

te uiți la forma ciudată pe care o ia corpul tău și cauți cu mâna finețea lui trecută. cauți cu mâna liniile pe care le-ai învâțat atâția ani și degetele îți tremură speriate peste forme noi, necunoscute. când au apărut oare? când ai fost înghițit de costumul ăsta. nu, nu ești tu, tu ești tot acolo dedesubt, așa cum erai când soarele îți zâmbea în față și nisipul scărțâia sub picioare nepăsător la urma pe care o lăsai.

te uiți la costumul nou și o întrebare te sufocă. cît timp va trece până va fi înghițit de un costum și mai urât? cât timp va trece până se va pune încă un strat și încă unul și încă unul, până te vei sufoca complet sub ele și nu se va mai vedea nicio urmă din tinele pe care îl știai tu?

acoperă oglinda. acoperă ochii. aleargă. aleargă înapoi. nu te opri, nu te poate prinde din urmă. aleargă. râzi. fugi nebunește și apoi aruncă-te cu toată puterea în ce a mai rămas din timpul ăsta care se va dizolva sub straturi noi de linii nesăbuite.

Momentul ăla în care îți e frică de tine

Vorbeam și vorbeam și deodată mă auzeam. Eram un Coelho al întâlnirii. Fiecare cuvânt emana înțelepciunea zecilor de generații dinaintea mea. Ziceam despre valori și ziceam despre intenții și ziceam despre adevăr și despre datoria față de tine și la un moment dat m-am ridicat și m-am văzut de sus cum stăteam tolănită, cu toată greutatea ucigând scaunul de sub mine, cu laibărul verde ridicat pe gât într-o postură princiară și vedeam cum mă făceam tot mai mare și celălat tot mai mic și cum desfășuram în fața mea povești despre cavaleri și despre curaj nebunesc.

În momentul ăla mi-a fost frică de mine. Mi s-a făcut frică tare de tot și m-am făcut mică și m-am ascuns într-un colț. Mi-a fost frică că am ajuns la vârsta la care mă pot purta ca o stafidă jumbo plină de maxime. Aș putea trăi numai din asta. Să mă rostogolesc din birou în birou, să miros problemele și să convoc oamenii să ia întelepciune. După asta aș deveni o smochină jumbo plină de truisme. Atunci nu m-aș mai rostogoli prin birouri căci ar veni lumea direct la mine să îmi aducă ofrande și eu doar să vorbesc, iar când cuvintele vor deveni inutile voi tăcea și voi aștepta ca lumea să îmi înteleagă privirea. După un timp vor veni noaptea pe furiș și mă vor arunca la coș și în locul meu vor pune un copac, mult mai frumos și mai util, la fel de tăcut, dar măcar producător de oxigen.

M-am ridicat din colț îngrozită de viitorul meu. Mi-am pus un sifon. M-am legat cu o ață de birou ca să nu îmi iau zborul. Nu aș vrea să fiu o stafidă jumbo care să și zboare.

 

 

 

Eu zic să aplaudăm

Am avut un scurt moment creativ, absolut inutil, generat de lipsa de oxigen și limitările fizice cauzate de consemnarea în spațiile închise din avioane și aeroporturi.

Urmează un scurt eseu legat de aplaudat:

7 momente în care, dacă ești român adevărat, vei știi că trebuie să aplauzi din tot sufletul tău, dar totuși nu o vei face:

Când constructorul îți termină lucrarea când v-ați înțeles și nu după ce ai alergat disperat după el încă o dată pe atât.

Când curierul cel prietenos îți spune Bună dimineața zâmbitor și chiar te sună cu 30 de minute înainte să vină la tine.

Când expresorul comandat de pe internet, de la un mare magazin de profil, ajunge la tine la timp, e modelul corect și mai și funcționează.

Când găsești în parcarea la mall măcar un loc liber, acolo în primul rând la handicapați, unde să nu fie parcat un Lamborghini.

Când ANAF reușește să îți calculeze corect dările și nu îți roagă angajatorul să te informeze că ți-a pus propire pe cont pentru că el nu are date din toate sistemele pe unde verși tu bani la timp.

Când trece măcar o iarnă și șoselele nu se transformă în traseu de off-road.

Când mergi la poștă să ridici o recomandată și reușești să îmbătrânești frumos în timp ce aștepți să se completeze registrele inutilității.

 

1 moment în care dacă ești român adevărat vei știi că nu trebuie să aplauzi, dar totuși o vei face:

Când după un zbor lin și fără goluri de aer, ai aterizat ca un fulg pe pista perfectă din metropolă, atunci aplauzi beat, nu de bucuria supraviețuirii după încă un zbor în care ai stat cu bucile strânse tot drumul, ci de rara fericire că măcar ceva din viața ta chinuită de român a funcționat bine. După aia, te uiți încă o dată la stewardesă dezlipită dintr-o reclamă la sare de lămâie și te gândești că nu avea cum să meargă totul bine. Lasă, măcar pilotul ăla ți-a mai cruțat o dată viața. E ca și cum l-ai aplauda pe Dumnezeu. Hai, zii, nu merită Dumnezeu aplaudat?