Melancolii spulberate

Soarele tocmai răsărea și era timpul de plecat. M-am cuibărit în pat lângă el. M-am uitat la fața lui liniștită. L-am mângâiat pe obrazul la fel de fin ca atunci când era bebeluș. L-am mirosit încercând să regăsesc mirosul de lapte.

L-am strâns în brațe și i-am șoptit Copil iubit, e vremea să te trezești. Mergem acasă. S-a întors cu fața la mine, a zâmbit și s-a încolăcit în jurul meu. Mi-am amintit de când se trezea și încă cu ochii închiși cerea Tatao cu lapte. Poate totuși copilașul meu nu e încă așa mare.

Mi-am plimbat degetele peste urechile lui mici, peste năsucul lui, peste ochii uriași cu gene interminabile și i-am șoptit iarăși Hai copil frumos, trezirea.

S-a întins ca un pisoi mic ce era, iar apoi și-a îndreptat lăbuțele spre pantaloni și și-a împins puternic puța în spate, a deschis ochii și a zis râzând Ai văzut ce puțoc gigantic am?

… Și gata cu filmul idilic.

Premiul cu coroniță

Se termină școala și vine vremea premiilor. Îmi plăceau premiile. În clasa primară am reușit să port coroniță. Eram așa de fericită de aproape explodam. Învățătoarea a luat mai puține coronițe decât trebuia și la final s-a trezit că nu are coroniță și pentru ultimul băiat din clasă. S-a uitat la mine si m-a rugat să îi dau coronița mea. I-am dat coronița și cred că am plâns tot drumul spre casă. Era coronița mea! O meritam. I-a dat-o unui băiat care nici nu era așa bun. Eram nervoasă și până în dimineața asta nu am înțeles ce cred că a făcut.

Sunt copii pregătiți cumva natural pentru succes academic. Au răbdare, au minuțiozitate, au o inteligență mai ridicată și le place să învețe stând la un birou. Au un fel de avantaj genetic care dublat de muncă îi duce pe primele locuri. Ei vor fi mai tot timpul premianți și rezultatele lor trebuie recunoscute și apreciate.

Sunt copii pregătiți natural pentru alergat sărit, foșneală, lipsa de răbdare și învățat experimental. De multe ori ei nu vor fi premianți pentru că nu vor fi în top 5 la matematică sau română. Dar ce facem cu strădania lor? Ce facem dacă un astfel de copil începe clasa abia rezistând 10 minute pe scaun și o termină rezistând toată ora, punând întrebări bune și reușind să aibă importante achiziții pentru modul lui de învățare. El nu merită un premiu pentru perseverență? Pe el nu ar trebui să îl încurajăm pentru progres?

Sunt copii pregătiți natural pentru a umbla calea de mijloc, nici prea energetici, nici prea docili, nici strălucind, nici dând greș. Ei rămân tor timpul în marea masă a celor fără coroniță, dar fiecare are o calitate pe care învățătorul o vede. Ei nu merită să știe la ce sunt buni, iar primind un premiu pentru asta să le punem o fundație bună pentru furtunile existenței care vor șterge cu ei pe jos?

Ideea e că poate premiile astea pot să creeze progres, dar nu cred că o vor face prin frustrarea celui care nu a primit premiul, ci prin aplaudarea a ceea ce e individual și puternic în fiecare copil.

Poate asta a vrut să facă învățătoarea mea. Sau chiar rămăsese fără coroniță… Ca noroc că nu o să aflăm niciodată, așa pot să cred ce vreau eu.

Neinvitația

O prietenă dragă era tare mohorâtă azi căci copilul ei nu fusese invitat la ziua unui coleg de clasă și bietul băiat întreba când e ziua, că vrea și el să meargă. Am făcut planuri de răzbunare diabolice și am tot încercat să minimizăm, dar o durea. O durea nedreptatea. O durea că părinții lasă să se formeze bisericuțe în clasă. Și o durea că trebuia să vadă dezamăgirea copilului ei. Nu era corect și punct.

Retroactiv mi-am dat seama că ne-am aberat la maxim și că de fapt e încă o ocazie să pregătim copilul pentru ce îl așteaptă de fapt în viață. Că nu te pot place toți, că oamenii au alegerile lor motivate de dorințele lor și de constrângerile lor, că azi ești inclus în grup și mâine nu mai ești, că nu îi putem învăța noi pe alții ce e corect și ce nu și că la tot pasul va fi nedreptățit sau favorizat, iar noi părinții nu putem schimba nimic din astea.

Noi putem doar să încercăm să îi ajutăm să stea drepți și să pășească cu încredere în ei, indiferent de ce se întâmplă în jur și de părerile sau acțiunile altora, in rest…asta e viața și efectul ei direct e că există Coelho.

De fapt, această neinvitație ar putea fi mai bună pentru el pe termen lung decât o invitație. Problema e că noi nu știm încă cum să trecem peste durerile noastre din trecut și să îi ajutăm să ia evenimentele astea senin și deloc personal.

Draga mea, eu nu am învățat nici acum că nu mă place toată lumea și că e ok să fie așa. Deci, când reușești să îl înveți pe băiet, hai te rog și pe la mine.

Strada fără cablu

Eram prin clasa a cincea sau a șasea. De fiecare dată când trecea o dubiță pe ulița noastră prăfuită, care purta numele răsunător Mărăști și care era confundată tot timpul cu mai importanta și mult mai lunga Mărășești, stăteam cu răsuflarea tăiată sperând că măcar vreunul dintre bunicii noștrii s-a lăsat topit de rugămințile noastre fierbinți și și-a tras cablu.

Toți colegii noștri de școală care stăteau la bloc aveau cablu. În pauze se vorbea numai despre desene animate și MTV. Oricât de bună eram la improvizație nu reușeam nicicum să scot vreun cuvânt în timpul discuțiilor și pentru o chestie mică, bine făcută, cu un păr ciudat și cu haine dubioase, măcar vorbitul ar fi putut să mă salveze din anonimat.

Aveam pe atunci două prietene la care mai mergeam după școală, Mihaela și Andreea. La Mihaela aveam voie să facem orice. Ajungeam la ea, mergeam în camera ei și stăteam ca pe ace vreo jumătate de oră până propuneam să ne uităm la desene. Atunci îmi luam fără să respir doza de desene și subiecte pentru pauze. Urma ca pentru una sau două săptămâni să arunc toată artileria grea pe care o dețineam.

La casă nu se trăgea cablu așa ușor. Era o investiție mare pentru firma de cablu și trebuiau să se adune cât mai mulți oameni ca să ne accepte cererea. Mi se pare că nici bunicii nu prea voiau. Nu cred că prea înțelegeau ei cât de mult ne doream să fim și noi cool la școală.

SpongeBob Pantaloni Pătrați mi se pare unul dintre cele mai hidoase și stupide desene pe care le-am văzut vreodată. Și o să îmi iau această părere și o să mi-o bag drept în dos și o să las copilul să se uite la televizor sau la youtube sau la orice drăcovenie se uită ei acum, căci oricâte aere intelectuale și hipsterești îmi dau, nu eu stau zilele astea în bancă, ci el.

 

Un deal greu de urcat

Mama stă în deal, deasupra orașului. Priveliște frumoasă cu pădure aproape, dar drum în pantă. Ieri, urcam cătinel drumul cu mașina, când în fața noastră răsare o mașină ce patina elegant la deal. Ne oprim din timp și așteptăm să reușească să urce. La un moment dat auzim de pe bancheta din spate niște sunete. Băiatul cel mare plângea pe înfundate cu ochii lui uriași,  înghețați de spaimă. Îl iau de mână, îl rog să respire cu mine și să încercăm să avem încredere în tata. Să îi spui unui panicat să se calmeze e la fel de inutil ca să îi zici tatălui lui că poate nu putem urca nici noi dealul.

Coborâm frumos cu spatele până la bază la asfalt uscat, coboară și nenea din față, ne luăm avânt și dăm să urcam. Copilul și mai speriat, plânge isteric. Îl strâng tare de mână și respir cu el, încerc să îi explic că nu pățim nimic și tata nu o să se poată concentra la urcuș, dar știam că e degeaba pentru că nu mai aude nimic. Așa că l-am ținut numai de mână și am respirat cu el.  Ajungem în deal glorioși și totul dispare ca din senin. Cinci minute de panică evaporate în neant de parcă nici nu au existat și niciun cuvânt nu s-ar mai fi spus despre ele.

Azi, apare din senin, îmi zice că a gasit soluția și se pune pe cântat: Când te-ai speriat și ești panicat/ Nu îi ajuți nici pe ceilalți și nici pe tine/ Mai bine respira acum cu mine/ Numără până la zece/ Și poate îți va trece.

Răbdare. Asta am învățat eu de când cu pruncii. Răbdarea de a-i asculta când nimic din ce zic nu are sens. Răbdarea de a-i lăsa să se calmeze. Răbdarea de a-i lăsa să treacă un prag când sunt ei gata. Răbdarea de a nu mă enerva prea ușor.   Răbdarea de a asculta de o sută de ori un cântec. Răbdarea de a citi aceeași carte în fiecare seară, luni intregi. Răbdarea de a-i lăsa să încerce ceva ce știm de la început că nu va funcționa. Răbdarea de a răspunde oricărei curiozități. Răbdarea de a alege numai soșetele roșii. Răbdarea de a nu interveni într-o ceartă. Răbdarea de a mai sta încă cinci minute în parc. Răbdarea de a-i lăsa să ude florile, deși toată casa va fi numai apă.

….

Răbdarea de a-i lăsa să crească când și cum pot ei, atunci când eu aș vrea totul rapid, simplu și dintr-un singur click.

Munți de răbdare. Himalaye peste Himalaye de răbdare, pe care se așterne câteodată ușor un cântecel salvator. Atunci mă simt de parcă am câștigat la loterie și îmi umplu rezervorul de răbdare până la vârf.

PS: Dacă sunteți interesați de dezvoltare personală, vă recomand călduros să faceți copii. Chiar nu are sens să dați bani la psiholog sau pentru a vă regăsi în ashramuri. Pruncii vor scoate tot din voi, de la traume nebănuite din copilărie până la reflecții legate de propria moarte. Se fac și simplu. Încercați doar!

Sunt zile în care mi-aș dori o zână

Mi-a aruncat o jucărie în cap, după care el a început să plângă de numa numa și tot eu l-am consolat în timp ce îmi țineam o compresă rece pe frunte.

S-a supărat că i s-a stricat un autobuz și a venit, mi-a dat un pumn, după care a plâns de mama focului să îi dau lătic că numai așa se poate liniști.

Când am apărut cu lăticul s-a prăbușit pe jos în cele mai crunte tânguieli pentru că i-am dat biberonul cu Micky negru cu roșu și nu pe cel cu Minnie negru cu roșu.

L-am îmbrăcat să ducem gunoiul și lumea s-a terminat pentru că nu i-am dat căciula cu pompieri, fiind udă la uscat.

Pe drum spre gunoi o altă tragdie a avut loc. Nu putea duce punga pe care o dorea el din cele două pungi galbene identice pentru că era prea grea, așa că s-a întins pe jos lângă un rahat de câine ca să contemple cerul și viața lui grea.

Puneți asta pe repeat din oră în oră, din zi în zi, din săptămână în săptămână.

Unele mame se închid în dormitor și plâng până se descarcă.

Unele mame deschid frigiderul și își mănâncă disperarea.

Unele mame strigă la ei sperând că măcar așa o să le audă.

Unele mame își sună mama și spun că nu mai rezistă și să vină să stea și ea cu odorul.

Unele mame le trag una la fund.

Unele mame renunță și încep să îi ignore.

Unele mame respiră de câteva ori și tratează cu calm orice situație știind că într-o zi o să treacă.

Mi-aș dori tare să pot să fiu ultima mama, dar sunt zile în care aș face orice numai să mă pot încuia în cameră și să zac în pat privind tavanul în timp ce o zână blândă are grijă de prunc. După ce ar trece furtuna, aș ieși grațios din camera mea și mi-aș cere scuze că am luat-o razna și i-aș explica că nici mama lui nu e perfectă și că e ok așa și încearcă mâine să fie perfectă, poate îi iese mai bine.

Aveți vreo zână de dat cu împrumut?

Scurte observații despre anomalii auditive la copii

Încercând să aflu cum funcționează anomaliile auditive la copii am reușit printr-un studiu care se întinde pe 7 ani, folosind trei subiecți de gen masculin, să pot descrie într-un mod cât mai simplu și accesibil publicului cum funcționează anomaliile auditive manifestate la copii mici.

La prima recepționare a unui cuvânt de o tonalitate superioară de genul “Stop” sau unei combinații aleatorii a următoarelor cuvinte “oprește-te, grijă, timp, mers, acasă, nu, lovi, nisip, mâncat, gură, spăla, mâini, strânge” s-a observat o majoră diminuare a transmiterii sunetului dinspre urechea externă înspre cea internă. Urechea internă recepționează în acest caz un mesaj distorsionat transformat de cele mai multe ori într-un mesaj de tipul “ce ciudat, parcă se aude un zgomot”, ca atare copilul își continuă activitatea inițială.

S-a observat că a doua recepționare a acelorași sunete, de obicei, cu o tonalitate mai ridicată și mai gravă, este realizată corect, urechea externă și cea internă funcționând corect pentru transmiterea mesajului mai departe către corpul calos. În acest punct s-a observat blocarea mesajului și reconvertirea lui într-un mesaj de panică de tipul “luptă, fugi sau îngheață” la care reacția creierului este accea de “îngheță”. Manifestarea fizică cauzată de folosirea modului “îngheață” este aceea de a continua activitatea începută inițial, manifestare cauzată de incapacitatea copilului de a ieși din starea în care a înghețat.

De obicei, a treia recepționare a mesajului, reușește, din cauza tonalității agresive, să fie recepționată direct de către centrii decizionali din emisfera stângă care, folosind experiențele trecute ale copilului și logică, analizează pragmatic situația și decid trecerea răspunsului către emisfera dreaptă, care e direct responsabilă de luarea unei decizii corecte. S-a observat că emisfera dreaptă, direct interesată de continuarea activității plăcute copilului, ia în general două tipuri de decizii: primele sunt din sfera închiderii senzorilor auditivi și vizuali pentru a înlătura total factorii disturbatori; cele din urmă sunt din sfera manipulării emoționale a emitentului mesajului recepționat, prin jale, plânsetele, tăvăliri pe jos sau rugăminți fierbinți.

Ca concluzie a studiului s-a observat că anomaliile auditive se agravează cu vârsta, iar în timp se observă asupra emitenților mesajelor, efecte benefice precum întărirea surprinzătoare a doi mușchi localizați profund în trunchiul cerebral, numiți răbdare și calm. În timpul studiului s-a observat o creștere considerabilă a consumului de alcool în rândul emițătorilor, dar nu putem trage nicio concluzie științifică legată de acest fenomen.