Lideri magici

Faci o treabă cu mine?

Citește una din variante, după cum te simți.

Dacă ai o zi proastă:

Ia ridică-te de pe scaun. Îndreaptă spatele. Trage burta. Mișcă capul puțin și uită-te în față. Gândește-te la ceva fain. Zâmbește un pic. Înalță-te un pic mai sus. Uită-te la mine cum zâmbesc. Zâmbește-mi un pic înapoi. Am avut o zi grozavă. Am stat până spre dimineață și am citit un thriller super tare. Îs așa de plină de energie. Hai să îți fac o cafea. Zi, care-i baiul?

Dacă ai o zi bună:

Ia ridică-te de pe scaun. Lasă-ți umerii în jos. Scoate-ți burta în față. Pe mine mă doare rău un șold. Nu am chef de nimic. Lasă-ți un pic capul în jos. Hai să ne uităm la papuci. Uite ce murdari sunt ai mei. Nu am chef de nimic azi. De zile în șir nu mai am chef de nimic.

Ei? Cum te simți acum? Am reușit măcar un pic să îți aduc starea aproape de a mea? Dar dacă eram în fața ta? Dar dacă eram liderul echipei tale? Liderul ăla de care îți place și cu care povestești tot felul și mergi la cafea?

Mno, asta e puterea numărul unu a unui lider. Poate să schimbe starea întregii echipe și în doar 30 de minute de interacțiune. De aia eu cred ca stand-up-ul e momentul zero al zilei unei echipe și nu trebuie să dureze nici 5, nici 10, nici 15 minute, ci exact cât e nevoie ca echipa să iasă pe ușa cu un start bun.

Cam același efect îl are mama asupra familiei. Magie curată.

No, weekend fain și stai drept și zâmbește. Se pare că și simplul schimb al posturii te face să fii mai trist sau mai fericit.

Când cărțile de management aveau dreptate

Am considerat tot timpul că managerul de proiect trebuie în primul rând să fie un bun colaborator și mai apoi un bun manager. În orice proiect am pus accent pe relația cu echipa și clientul. Odată stabilită o relație bună lucrurile merg mai ușor, iar momentele dificile sunt depășite mai simplu.

Cu abordarea asta, mi-am zis că prima și prima dată, clientul trebuie să aibă încredere în mine. Încrederea se poate obține prin transparență totală, comunicare liberă și frecventă și o atitudine constantă de a rezolva probleme și a privi spre viitor cu încredere că zilnic învățăm să facem lucrurile mai bine. Astea pe lângă o chimie cu clientul par a produce o relație bună. Cărțile de management? Nebunie și birocrație curată!

În povestea asta, am construit fain relația cu clientul și deja funcționa de mulți ani printr-o singură întâlnire formală săptămânală în care puneam țara la cale, alcătuiam lista cu cine ce face și până când și după aia treceam la treabă. Ne mai certam, eu îi reproșam că mărește scopul și că o să i se schimbe data livrării, el îmi zicea că nu poate să accepte că eu nu îi accept modificările și ne certam și ne împăcam și rezolvam. Vorbeam aproape zilnic, dar marțea de la 14:00 era întâlnirea noastră de management al proiectului unde rezolvam planurile.

Zero rapoarte, zero sumarizări de întâlniri, zero documentare a deciziilor, relația noastră funcționa pe încredere reciprocă.

Într-o zi cu soare relația asta a făcut POC. Era soare afară și copacii înfrunziseră și noi stăteam la masă cu un șef mare și el a zis că ne-am depășit bugetul și șeful a întrebat dacă băiatul meu știa de asta și băiatul a răspuns că de unele depășiri da, de altele nu. Și atunci am simțit o tahicardie ușoară și o ceață în fața ochilor și o mică zbatere de ochi, căci cineva tocmai altera adevărul. Voiam să pot scoate măcar înregistrările audio ale Skype-ului.

Concluzia: oricât de agile, zen sau feng shui aș fi, să nu fac un mic raport după decizii ce impactează bugetul sau scopul e prostie curată. Din păcate nu știi când trebuie să îți acoperi curul… Nu îmi place, dar asta e realitatea.

Acuma vine întrebarea: Ce credeți că ar trebui făcut tot timpul, musai și obligatoriu într-un proiect?

Premiantul clasei

În clasa a zecea ni s-a schimbat profesorul de matematică. A apărut un tip proaspăt ieșit din facultate care chiar avea chef să bage matematică în noi. După câteva luni ploua cu 6 și 7 și lumea nu era prea fericită. Partea faină era că explicațiile lui erau logice și destul de clare, iar eu miraculos chiar le pricepeam. Am reușit să iau la teză un incredibil 9.15, care m-a urcat pentru 30 de minute pe culmile gloriei mele academice. După cele 30 de minute am auzit câteva colege râzând că sigur iau ore de matematică și că sigur merg la proful și de aia am luat notă mare. Textul s-a repetat zile în șir și apoi s-a transferat la informatică și într-o poveste clasică de liceu nu eram prea cool.

Știți cui îi place de elevul premiant? Nimănui. Nicicând. Elevul premiant reprezintă sau tocilarul care nu vrei să fii pentru că nu are nicio viață socială sau unul care sigur înșală cu ceva sistemul și tot nu ai vrea să fii ca să nu creadă lumea că ești tocilar. Elevul premiant nu e niciodată învăluit în respectul lumii pentru cât a muncit să ajungă acolo, ci e privit numai cu dispreț și un pic de invidie. Nici chiar tocilarul nu e privit ca unul care chiar muncește, doar el tocește, aia nu e muncă, aia e un fel de repetiție tâmpă.

Mergând un pas mai departe în lumea adulților, am ținut o prezentare recent despre cum ne-am organizat pe un proiect și nu a fost tocmai cel mai ușor drum, chiar dacă am reușit să livrăm și clientul a fost destul de mulțumit, nu cred că am făcut o treabă genială pe partea de organizare.

De ce o poveste despre un eșec? Pentru că eu cred că lumea învață mult mai bine din poveștile astea. Faptul că poți să o dai în bară și după zeci de proiecte sau că pas cu pas ai văzut greșelile, te-ai dat cu capul de perete și ai găsit soluții, te face să nu fii premiantul clasei și te face mai puțin antipatic ca atunci când povestești un succes și nu și drumul sinuos spre acel succes.

Eu cred că să îți povestești experințele și cum ai rezolvat probleme nu te face vulnerabil și nici mai puțin project_manager_centură_neagră, ci doar dă mesajului tău o permeabilitate mai mare, mai ales cand nu vrei numai să trasmiți un mesaj ci vrei să și inspiri. Stând pe piedestalul perfecțiunii, cred că lumea numai se uită uimită la strălucirea papucilor tăi perfect lăcuiți și nu te simte uman și accesibil.

Pe lângă asta toată lumea iubește o poveste bună presărată cu suspans, dramă și comedie. Cam ca o telenovelă sud-americană, așa e și un proiect.

Ecuația succesului unui proiect

Cu o lună înainte să se întoarcă soțul meu minunat, am zis că după ce vine îmi iau lumea în cap și plec în concediu trei săptămâni. Treiii, daaa, treiii.

Nu m-am dus. În schimb pe zi ce trecea mă durea tot mai tare stomacul. Într-o echipă, ne tot chinuiam cu clientul să mergem în producție. Și prima dată pune el presiune să terminăm foarte strâns, noi credem că terminăm, după care vine el cu modificări peste modificări, după aia ne destabilizăm noi total din cauza grabei, după care pare că suntem la liman, iarăși cere lucruri noi, iarăși ne luptăm, ne dăm seama că nici noi nu stăm prea bine, ne tremură curu în păpușoi și săptămâna asta, mai bine zis chiar azi, mergem live. Și deocamdată nu a pușcat nimic. Azi, de pe la ora patru am simțit că nu mă mai doare stomacul.

Măi… îs tare mândră. Nu a mers nimic ca uns și am făcut o groază de greșeli, dar îs mândră că niște oameni au decis să treacă peste probleme și să caute soluții pentru orice situație și să mergem mai departe. De asta îs mega ultra mândră.

După mândrie, cred că tocmai am descoperit ecuația successului unui proiect, unde prin succes se înțelege că se face release într-un timp relativ mulțumitor și pentru client și pentru echipă.

Un proiect reușește când:

Energia creativă a echipei este mai mare ca  suma energiei necesare pentru a dezvolta cerințele proiectului și cea a energiei consumate pe prostiile făcute de client și de project manager.

 

To be or not to be a project manager – Continued

Am citit la Bogdan Dragotoiu articolul To be or not to be a Project Manager și mi-a plăcut, scurt și la obiect, omul are dreptate, numai că nu pot să nu adaug pe listă două puncte miciii dar care fac multicel:

  • Să poată lua o problemă complexă, să o facă bucățele și o transforme într-un plan care să conțină atât aspecte de execuție cât și de comunicare sau nevoi de training sau de marketing intern. Am văzut colegi foarte organizați, care după ce au un plan reușesc să îl urmeze excelent, dar au mari dificultăți în a lua un haos și a crea un plan de a-l transforma într-o pajiște cu floricele galbene.
  • Să poată face slalom prin organizația clientului, să își înțeleagă partenerii vizibili și pe cei ascunși după perdelele de politică murdară ale organizației și să reușească să fie respectat de ei. Organizația clientului, aia unde se decid lucruri la aparatul de apă sau la țigară și tu habar nu ai că lui Gigel de la IT îi e frică că își pierde jobul din cauza ta, e aia care îți va pune bețe în roată la fiecare pas din proiect.

No, mie astea două mi se par glazura și figurinele de pe tortul unui PM, fără ele te descurci, dar cu ele iese petrecerea Oau.

Grele. Mie mi se par grele.

Treaba asta cu milenarii

Se tot plânge lumea pe la colțuri cum că generațiile astea noi nu mai au aceeași pasiune și nici seriozitate și nici profesionalism cum aveam noi, că sunt interesați numai de salarii mari, numai să facă cele mai cool chestii și să o ardă relaxați de o zi pe alta.

Și întreb eu, de ce ar fi altcumva și de ce ar fi rău așa? Facem noi ceva ca să îi scoatem din stilul ăsta sau îl încurajăm și perpetuăm de la o firmă la alta?

La primul meu loc de muncă am fost puși lângă cei mai seniori colegi cu misiunea clară să ne crească și să tragă și pielea de pe noi. Erau așa de puține firme de IT că te bucurai că erai angajat ca programator în timpul facultății și îți dădea cineva șansa asta din start. Proiectul la care lucram cuprindea de la scrisul de soft până la instalatul calculatorului la utilizatorul final și apoi până la statul la telefon cu utilizatorul și explicat că Space e tasta lungă. Nimeni nu te întreba cât ești de fericit sau dacă nu cumva ți se pare cafeaua prea amară, în schimb primeai taskuri grele și greșelile îți erau înțelese.

După aia am plecat în alt loc unde am aterizat lângă niște oameni și mai seniori și mai exigenți. Aici am învățat despre responsabilitate și despre cum e să fii mândru de munca ta și de firma ta. Eram încă în companii relativ mici unde toți aveam acces la toți, dar mai ales la fondatori, cei care aveau încă vie viziunea lor și puteau fi ușor modele pentru noi. Cumva creșteam în același tipar, ghidați după principii comune și cineva ținea cu dinții de ele.

Dacă ne uităm cum arătă azi primii ani pentru un coleg proaspăt ieșit din școală parcă nu mai e chiar la fel, parcă e foarte ușor și foarte fun totul și poate că și asta face diferența. Târguri de cariere,  internshipuri, program part time la alegere, bine ai venit in corporația noastră, tehnologii preferate din start, taskuri preferate, salarii cu care iți permiți un iPhone din primele luni și care se pot și dubla după doar un an de muncă, semnături de seniori după trei ani, feedback cu blândețe și o încercare cât mai puternică de a crea locul de muncă ambiental perfect.

Și nu zic că e rău și că nu e justificat de cererea curentă, dar ce zic e că nu ne mai luăm timpul de a-i crește și de a investi timp și energie într-un plan pe termen lung, nu ne mai luăm riscul de a nu le satisface orice preferință și de a-i lăsa să umble un pic pe drumul mai greu, nu ne mai luăm în serios rolurile de genul mentor sau coach de la nivel de developer până la management și de a selecta și educa cu maximă seriozitate oamenii din aceste roluri.

De fapt ne plângem de incapacitatea noastră de a ne adapta unei lumi noi, supra monetizate, păstrând în același timp standardele și așteptările cât mai sus și de incapacitatea companiilor noastre de a avea o viziune unitară și asumată a tipului de angajat pe care și-l doresc.

Și ne plângem fix degeaba și nu o să mai zic nici mâc în ziua în care eu, privind din afară, o să vad prima companie din Cluj care își donează integral banii de summer party pentru o cauză aleasă de angajații ei sau când trainingurile de leadership vor include gătitul la masa săracilor și nu aruncatul banilor pe certificări inutile de scrum masteri sau când team buildingurile se vor face asumat și organizat la plantat de copaci, adică atunci când tu, companie, iți înțelegi puterea de a forma oameni și o folosești prin toate pârghiile tale.

3-4 pași simpli pentru o zi de luni grozavă

săptămâna asta a fost vai. de luni până vineri nasolie după nasolie. vineri am închis laptopul, am tras aer îmbâcsit de birou în piept și m-am târât spre parcare sperând că luni o să fie totul înghițit de o gaură neagră uriașă. cumva pământul s-ar rostologi brusc în derivă și s-ar trezi fix pe marginea unei găuri negre. s-ar învârti gânditor într-un echilibru petfect până când un luptător de sumo ar trage un pârț colosal, iar pământul, scos din visul lui perfect, ar aluneca în neant. luni ar dispărea odată cu pământul, înghițită și ea de gura nesătulă a unei găuri negre proaspăt ieșite de la dietă. într-un univers paralel o Ruxandra mult mai blondă, înaltă și super sexi se trezește luni și se uită pe geam, cu ochii goi de plictiseală, încercând să se hotărască dacă să meargă la spa sau la cumpărături.

și aici m-am trezit din delirul pre-depresiv și ca să nu trag eu pârțul colosal, am găsit un plan perfect:

  1. o să îmi găsesc scopul. cel puțin unul măreț, dacă nu chiar foarte măreț
  2. o să îmi calibrez așteptările la context și la ce e realist posibil
  3. o să fac tot ce știu eu să îmi ating scopul și doar asta o să conteze
  4. o să îndrept spatele, o să trag burta și o să zâmbesc până o să fac falcitoză acută.

ma apuc chiar de mâine!