De ce ai vrea un părinte în echipa ta

La mine la fabrică lumea a cam îmbătrânit și ne-am umplut de prunci. Colegii mei cei verzi și petrecăreți s-au transformat cătinel în părinți grijulii cu care nu mai poți face și tu un release cu voioșie la 1 noaptea sau să dai o petrecere în pijamale pe weekend pentru un client hardcore. Oamenii au obligații și deși ar vrea să mai tragă din țigară la un team-drinking, nu mai prea merge treaba la fel. Ce am înșirat eu aici e o scurtă listă mega superficială de lucuri care se schimbă, atenție!, în disponibilitatea, și nu în implicarea unor părinți și cîteodată lumea, fără nicio rea intenție, se uită mai căș când colegii părinți nu au de ales și trebuie să plece musai la fix sau trebuie să stea acasă încă o zi pentru că nu au bonă sau că nu îi mai scade febra pruncului.

Sunt însă căteva aspecte la care părinții excelează:

  1. Lunea sunt cei mai energetici din birou. Pentru ei weekendul începe luni la ora 8 când au scăpat de cele 48 de ore de conectare non-stop cu pruncii. Da… nu vă mai ascundeți după deget că știu că sunteți toți o petrecere, cel puțin până fac pruncii vreo 8-9 ani, după aia nu mă pot pronunța.
  2. Calmi, foarte calmi. Am observat o pogorâre fantastică a Sfântului Calm în orice părinte, citav la cap, pe care îl întâlnesc în postura de non-părinte. Lucurile sunt relativ mai simple, problemele cu siguranță se vor rezolva, nimic nu e catastrofal, facem noi cumva să fie bine, viața continuă după serviciu și are un sens mult mai mare.
  3. Uite bietul junior, hai să îl ajutăm. Instinctele astea părintești par a se răsfira și peste interni sau juniori. Un părinte de carieră poate să răspundă la 1256 de mii de De ce și să explice același concept folosind o scară largă spre foarte largă de metafore. Sunt fantastici la a crește lucuri, asta dacă le-a ieșit bine crescutul de acasă…altfel pot fi un pic frustați și pot urla la junior Ți-am explicat de o mie de ori și tu tot faci la fel. De câte ori să îți mai zic?
  4. Luptă, luptă, dar pe aia cu rost. Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora 8, pe când ieși grăbit din casă căci ești în întârziere, are rost să te lupți cu copilul de 3 ani să își ia chiloți pe el? Dacă raspunsul e nu, căci mai importantă e lupta de a-și pune centura în mașină, atunci o zi fără chiloți sună grozav. Părinții își dozează luptele și le dau numai pe cele care au rost, un foarte bun atu la serviciu și mai ales în management.
  5. Organizare, planificare și ultra-standardizare. La 8:15 ieșim pe ușă, la 9 vom fi la școală, în ghiozdan copilul are un sandwich cu miere, rețetă neschimbată de 3 luni. Măi, nevoia te învață…am văzut cu ochii mei un coleg care era pe toate câmpiile înainte de a aveavcopii și care acum, după doi prunci, are listă de TO-DO și agendă cu planificarea pe zile.
  6. Înfiorător de plictisitori. Avantajul de a povesti numai despre copiii e că se scurtează considerabil pauzele de masă, deci muncim mai mult și mai cu spor.

Cam atât am observat eu și vă rog să luați aceste rânduri cu doza de distracție cu care au fost scrise.

7 gânduri de gândit pentru un manager de proiect

Recent am dat un mini-interviu pentru o lucrare de disertație despre managementul de proiect. Întrebarea finală era Ce crezi că ar putea face mai bine managerul de proiect?. Cum eram în vacanță, neuronul meu nu a putut produce mare lucru, dar de atunci mă tot gândesc și am adunat o listă cu ce mi se pare că nu se găsește scris prin alte articole și pe mine nefăcutul lor m-a lovit la un moment dat.

Deci, în ordine aleatoare, 7 gânduri de gândit pentru un manager de proiect

  1. Stabilirea beneficiilor – Un proiect vine cu un buget, un scop și un termen limită, chiar și în lumea Agile tot avem niște direcții. Discuția care nu are loc când managerul de proiect primește mandatul e cea a Ce vrea compania noastră să obțină de la proiectul ăsta?. Din conversația asta poți afla că e ok dacă ieșim cu 10% în pierdere, dar cu o relație foarte bună și perspective clare de viitor sau poți afla că termenul limită e crucial, dar scopul se poate schimba sau că vrem să ne facem un nume în acea arie și să stăm și în cap numai să primim un rating bun. Trebuie înțeles clar de la început What’s in it for my company ?
  2. Stabilirea toleranțelor – Discuția e similară cu cea anterioară, dar vorbește despre gradele de libertate ale managerului care sunt tolerabile de către companie și pentru care nu trebuie luate măsuri speciale și discutat cu mandatarii proiectului. Ce pompos a sunat, nu sunt sigură că e foarte corect, așa că explicația e ca astfel: dacă profitul e între 8% și 10% e Ok, fă ce știi tu, dacă profitul scade între 7% și 8% Trebuie să povestim.
  3. Subimplicarea echipei – Câteodată managerul de proiect uită că echipa duce în fapt proiectul și că fără informarea și implicarea ei în deciziile proiectului, bătălia va fi dificilă. Știu că majoritatea managerilor de proiect am fost cândva oameni tehnici, dar cum nouă nu le place să ne zică clientul cât durează o funcționalitate, așa nu îi place nici echipei să ia altcineva decizii pentru ei.
  4. Neclaritate în miza clientului – What’s in it for them? Bun, știm de ce facem noi proiectul, dar de ce îl face clientul și de ce îl vrea și ce vrea fiecare om din echipa clientului știm? Câteodată ce se spune diferă de intențiile individuale și de bătăliile interne, care pot omorî un proiect cu potențial succes.
  5. Neclaritate în miza echipei – What’s in it for us? Cum motivez echipa? De ce ar vrea să facă proiectul ăsta? Ce e cool la el? Cum să îi țin interesați? Știu că o să spuneți că nu e treaba managerului de proiect, ci a liderului de echipă și nu o să mă puteți convinge deloc.
  6. Focus pe organizare doar – Ca manager te poți gândi că treaba ta e organizarea și facilitarea și clarificarea și ale cuvinte ce se termină în alea și poți uita de inovația tehnică, de automatizarea procesului de producție, de simplificarea procesului de dezvoltare și de toate cele care fac viața mai ușoară și mai distractivă.
  7. Plan de proiect, dar nu de echipă – E ușor să te gândești că azi începe proiectul, peste trei luni se termină și iei altul cu altă echipă, deci planul tău trebuie să fie de proiect. Dar dacă ai putea să faci planuri și pentru construirea și îmbunătățirea echipei, ca atunci când terminați proiectul fiecare individ să fi învățat ceva, iar echipa să fie mai puternică? Când ai reveni să lucrezi cu ei ați avea deja și o relație faină și lucrurile ar merge și mai bine. Nu ai vrea asta?

Atât! Am zis 7, 7 am gândit. Voi mai aveți idei?

Scrisoare de la o resursă

Salut

Eu sunt resursa de project management, alocată pe câteva proiecte, dintr-un excel cu resurse. Eu, ca și colegii mei, suntem resursa umană a unei companii. Mai există și alte feluri de resurse non-umanoide, gen calculatoare sau imprimante sau căni de cafea.

Mie îmi place să cred că în marea schemă a unei companii sunt mai mult decât o resursă, deși, perfect tradus din engleză și pus în toate cărțile posibile sunt o resursă, așa e, și nu pot nega. Numai că, atunci când îmi zici resursă în limbajul zilnic, mie îmi sună foarte prost. Îmi sună ca și când sunt o cană pe care o iei, o speli, o folosești ca să bei din ea și după aia mă parchezi pe raft până data viitoare când o să ai iarăși nevoie de mine.

Știu că trebuie să fim numiți cumva și trebuie să se știe câți suntem sunt în companie și ce facem, dar parcă nu îmi place chiar să vorbești despre mine ca despre o cană. Nu vreau să jignesc cana, dar totuși, măcar eu pot să mă abțin să nu scuip cafea pe oameni. Nu îmi place nici când mă faci resursă în întâlniri în care se vorbește despre alocare de resurse, căci mi se pare că mă simplifici, iar eu sunt un exemplar unic și minunat în compania mea.

Crezi că ai putea să îmi zici coleg sau om sau specialist sau ceva care să sune mai bine ca resursă?

Cu mult drag,
Resursa colegă de excel cu tine

Lideri magici

Faci o treabă cu mine?

Citește una din variante, după cum te simți.

Dacă ai o zi proastă:

Ia ridică-te de pe scaun. Îndreaptă spatele. Trage burta. Mișcă capul puțin și uită-te în față. Gândește-te la ceva fain. Zâmbește un pic. Înalță-te un pic mai sus. Uită-te la mine cum zâmbesc. Zâmbește-mi un pic înapoi. Am avut o zi grozavă. Am stat până spre dimineață și am citit un thriller super tare. Îs așa de plină de energie. Hai să îți fac o cafea. Zi, care-i baiul?

Dacă ai o zi bună:

Ia ridică-te de pe scaun. Lasă-ți umerii în jos. Scoate-ți burta în față. Pe mine mă doare rău un șold. Nu am chef de nimic. Lasă-ți un pic capul în jos. Hai să ne uităm la papuci. Uite ce murdari sunt ai mei. Nu am chef de nimic azi. De zile în șir nu mai am chef de nimic.

Ei? Cum te simți acum? Am reușit măcar un pic să îți aduc starea aproape de a mea? Dar dacă eram în fața ta? Dar dacă eram liderul echipei tale? Liderul ăla de care îți place și cu care povestești tot felul și mergi la cafea?

Mno, asta e puterea numărul unu a unui lider. Poate să schimbe starea întregii echipe și în doar 30 de minute de interacțiune. De aia eu cred ca stand-up-ul e momentul zero al zilei unei echipe și nu trebuie să dureze nici 5, nici 10, nici 15 minute, ci exact cât e nevoie ca echipa să iasă pe ușa cu un start bun.

Cam același efect îl are mama asupra familiei. Magie curată.

No, weekend fain și stai drept și zâmbește. Se pare că și simplul schimb al posturii te face să fii mai trist sau mai fericit.

Când cărțile de management aveau dreptate

Am considerat tot timpul că managerul de proiect trebuie în primul rând să fie un bun colaborator și mai apoi un bun manager. În orice proiect am pus accent pe relația cu echipa și clientul. Odată stabilită o relație bună lucrurile merg mai ușor, iar momentele dificile sunt depășite mai simplu.

Cu abordarea asta, mi-am zis că prima și prima dată, clientul trebuie să aibă încredere în mine. Încrederea se poate obține prin transparență totală, comunicare liberă și frecventă și o atitudine constantă de a rezolva probleme și a privi spre viitor cu încredere că zilnic învățăm să facem lucrurile mai bine. Astea pe lângă o chimie cu clientul par a produce o relație bună. Cărțile de management? Nebunie și birocrație curată!

În povestea asta, am construit fain relația cu clientul și deja funcționa de mulți ani printr-o singură întâlnire formală săptămânală în care puneam țara la cale, alcătuiam lista cu cine ce face și până când și după aia treceam la treabă. Ne mai certam, eu îi reproșam că mărește scopul și că o să i se schimbe data livrării, el îmi zicea că nu poate să accepte că eu nu îi accept modificările și ne certam și ne împăcam și rezolvam. Vorbeam aproape zilnic, dar marțea de la 14:00 era întâlnirea noastră de management al proiectului unde rezolvam planurile.

Zero rapoarte, zero sumarizări de întâlniri, zero documentare a deciziilor, relația noastră funcționa pe încredere reciprocă.

Într-o zi cu soare relația asta a făcut POC. Era soare afară și copacii înfrunziseră și noi stăteam la masă cu un șef mare și el a zis că ne-am depășit bugetul și șeful a întrebat dacă băiatul meu știa de asta și băiatul a răspuns că de unele depășiri da, de altele nu. Și atunci am simțit o tahicardie ușoară și o ceață în fața ochilor și o mică zbatere de ochi, căci cineva tocmai altera adevărul. Voiam să pot scoate măcar înregistrările audio ale Skype-ului.

Concluzia: oricât de agile, zen sau feng shui aș fi, să nu fac un mic raport după decizii ce impactează bugetul sau scopul e prostie curată. Din păcate nu știi când trebuie să îți acoperi curul… Nu îmi place, dar asta e realitatea.

Acuma vine întrebarea: Ce credeți că ar trebui făcut tot timpul, musai și obligatoriu într-un proiect?

Premiantul clasei

În clasa a zecea ni s-a schimbat profesorul de matematică. A apărut un tip proaspăt ieșit din facultate care chiar avea chef să bage matematică în noi. După câteva luni ploua cu 6 și 7 și lumea nu era prea fericită. Partea faină era că explicațiile lui erau logice și destul de clare, iar eu miraculos chiar le pricepeam. Am reușit să iau la teză un incredibil 9.15, care m-a urcat pentru 30 de minute pe culmile gloriei mele academice. După cele 30 de minute am auzit câteva colege râzând că sigur iau ore de matematică și că sigur merg la proful și de aia am luat notă mare. Textul s-a repetat zile în șir și apoi s-a transferat la informatică și într-o poveste clasică de liceu nu eram prea cool.

Știți cui îi place de elevul premiant? Nimănui. Nicicând. Elevul premiant reprezintă sau tocilarul care nu vrei să fii pentru că nu are nicio viață socială sau unul care sigur înșală cu ceva sistemul și tot nu ai vrea să fii ca să nu creadă lumea că ești tocilar. Elevul premiant nu e niciodată învăluit în respectul lumii pentru cât a muncit să ajungă acolo, ci e privit numai cu dispreț și un pic de invidie. Nici chiar tocilarul nu e privit ca unul care chiar muncește, doar el tocește, aia nu e muncă, aia e un fel de repetiție tâmpă.

Mergând un pas mai departe în lumea adulților, am ținut o prezentare recent despre cum ne-am organizat pe un proiect și nu a fost tocmai cel mai ușor drum, chiar dacă am reușit să livrăm și clientul a fost destul de mulțumit, nu cred că am făcut o treabă genială pe partea de organizare.

De ce o poveste despre un eșec? Pentru că eu cred că lumea învață mult mai bine din poveștile astea. Faptul că poți să o dai în bară și după zeci de proiecte sau că pas cu pas ai văzut greșelile, te-ai dat cu capul de perete și ai găsit soluții, te face să nu fii premiantul clasei și te face mai puțin antipatic ca atunci când povestești un succes și nu și drumul sinuos spre acel succes.

Eu cred că să îți povestești experințele și cum ai rezolvat probleme nu te face vulnerabil și nici mai puțin project_manager_centură_neagră, ci doar dă mesajului tău o permeabilitate mai mare, mai ales cand nu vrei numai să trasmiți un mesaj ci vrei să și inspiri. Stând pe piedestalul perfecțiunii, cred că lumea numai se uită uimită la strălucirea papucilor tăi perfect lăcuiți și nu te simte uman și accesibil.

Pe lângă asta toată lumea iubește o poveste bună presărată cu suspans, dramă și comedie. Cam ca o telenovelă sud-americană, așa e și un proiect.

Ecuația succesului unui proiect

Cu o lună înainte să se întoarcă soțul meu minunat, am zis că după ce vine îmi iau lumea în cap și plec în concediu trei săptămâni. Treiii, daaa, treiii.

Nu m-am dus. În schimb pe zi ce trecea mă durea tot mai tare stomacul. Într-o echipă, ne tot chinuiam cu clientul să mergem în producție. Și prima dată pune el presiune să terminăm foarte strâns, noi credem că terminăm, după care vine el cu modificări peste modificări, după aia ne destabilizăm noi total din cauza grabei, după care pare că suntem la liman, iarăși cere lucruri noi, iarăși ne luptăm, ne dăm seama că nici noi nu stăm prea bine, ne tremură curu în păpușoi și săptămâna asta, mai bine zis chiar azi, mergem live. Și deocamdată nu a pușcat nimic. Azi, de pe la ora patru am simțit că nu mă mai doare stomacul.

Măi… îs tare mândră. Nu a mers nimic ca uns și am făcut o groază de greșeli, dar îs mândră că niște oameni au decis să treacă peste probleme și să caute soluții pentru orice situație și să mergem mai departe. De asta îs mega ultra mândră.

După mândrie, cred că tocmai am descoperit ecuația successului unui proiect, unde prin succes se înțelege că se face release într-un timp relativ mulțumitor și pentru client și pentru echipă.

Un proiect reușește când:

Energia creativă a echipei este mai mare ca  suma energiei necesare pentru a dezvolta cerințele proiectului și cea a energiei consumate pe prostiile făcute de client și de project manager.