Stuck in a moment

Am avut o revelație. Nu am absolut nimic de scris ce să nu se fi scris deja. Zero, nada, nimic, rien de tout. Contribuție zero pentru cititori. Eventual zic altfel lucruri care se găsesc deja scrise mult mai bine de alții.

Măi, cred că de fapt nu mai simt nevoia să fac asta și parcă am început să trag de mine să scriu.

Cred că m-am blocat. Ce mă fac acum?

Aveți subiecte la cerere?

Micile lucruri stupide care ar putea strica o duminică

Că micuțul s-a trezit la 6 fără 5 și după aia a adormit la loc, dar eu nu.

Că m-am pus la televizor și pe la 8 când adormeam eu, ei se trezeau cu toții.

Că mi-am ars pâinea prăjită.

Că mi-am văzut cearcănele în oglindă.

Că mi-am rupt o unghie.

Că am intrat în bazin și la 30 de secunde după mi-am dat seama că mă scăpă rău la baie.

Că am fost la baie cu doi copii după mine.

Că am luat o minge direct în nas.

Că nu mi-am găsit casca bună și m-a strâns groaznic aia pe care o aveam.

Că am dormit desculță și m-am trezit dârdâind de frig.

Că pizza a întârziat 18 de minute.

Că nu mai aveam ketchup.

Că am scobit dovleci și au sărit sâmburi și pe lampă.

Că s-a terminat mărarul pentru purceluși.

Că mi-a băgat micuțul un deget în ochi.

Că am încălzit laptele și l-am turnat pe jos pe tot.

Că nu am avut la cine striga că e laptele pe jos.

Că am topit niște paie în mașina de spălat vase.

Că soțul face car sharing cu cine știe ce blondă sexi.

Că am mâncat o clătită și mă doare stomacul de la ea.

Că s-a terminat pasta de dinți.

Că tocmai am auzit cel de-al 187-lea MAMAAA, pe ziua de azi.

Că mâine e luni.

….

Well, fuck them all. Mai am vreo 2 ore din duminică și tocmai o fac perfectă cu un vin.

Vă pup apăsat!

Managementul fumului în ochi

Prima dată m-am gândit să spun postării Managementul minciunii. Mi s-a părut însă că suna prea dur și am înmuiat puțin titlul în Managementul fumului în ochi.

Am nenumărate exemple de fum în ochi aplicat unui client, de la locurile mele de muncă până la tanti vânzătoare de la magazin. Într-o situație mai dificilă, am observat că de multe ori alegem să o îndulcim un pic sau să dăm un răspuns parțial adevărat care face situația să pară un pic mai bună pentru a evita o confruntare mai dură.

Exemplul clasic este cel al lăsatului mașinii la service. Ți se spune e gata mâine. Suni mâine, îți zice că a apărut o problemă și e gata peste două zile. Suni peste două zile și îți zice că e gata peste încă trei. Am văzut cu ochii mei cazuri în care știau de la început că o să dureze cinci zile, dar s-au gândit că clientului nu i-ar plăcea asta, așa că mai bine i-au zis că e gata mai repede, urmând să îl tot ducă cu zăhărelul servind minciuni mai mici la fiecare apel.

Dar ce cost are metoda asta, mă întreb eu?

Costul la client – în timp nu o să mai aibă încredere în ce spui și începe să pună sub semnul întrebării mesaj, ducând în timp la pierderea încrederii și la crearea unei percepții generalizate că toți ca tine fac la fel.

Costul la propriul angajat – dacă îl înveți să distorsioneze, ascundă și în final să mintă, e de așteptat că va aplica metoda asta și cu tine, iar o bucățică din timpul lui se va duce pe întreținerea minciunii la client și chiar pe sincronizarea cu varianta următoare pe care ai prezentat-o sau o vei/va prezenta.

Costul la tine – orice fum în ochi își are un cost de protecție: trebuie să reții ce ai spus și cui, să te asiguri că toți colegii tăi știu ce fum ai servit fiecărui client și să mențină povestea, iar în final adaugi o complexitate fals creată contextului, nemaivorbind de a face față efectelor.

Deși aparent mai simplă, distorsonarea poate nu te costă pe moment discuții foarte dificile, dar te costă mult mai mult timp și energie investite în ceea ce aș numi costul de gestionare al fumului.

Câteodată am impresia că aproape în toate domeniile ducem acut lipsă de cunoștințe de management, dacă nu etic atunci măcar pragmatic .

Chillometrul

Chillometrul este un aparat simplu de măsurare a gradului de chillness de care dispune un părinte la un moment dat din zi. Folosit în mod regulat el poate ajuta părintele la autoevaluarea activității și ajustarea dozei de alcool de seara, dacă nivelul măsurătorii este sub 5. Mai jos, câteva exemple pentru ghidaj:

Nivelul 10: Copilul urlă disperat că părintele a returnat mingea posedată pe nedrept de copilul lui către copilul care o poseda pe drept. Părintele ia calm copilul în brațe, iar acesta îl privește scurt, se apleacă pe spate, își ia avânt și își proiectează cu toată puterea funtea în nasul părintelui. Părintele simte lacrimi în ochi și miros de sânge în nas, respiră prin metoda abdominală de 10 ori și îi spune copilului că poate fi supărat, dar nu are dreptul să îl lovească.

Nivelul 8: Copiii aleargă urlând prin casă și trag cu disperare de aceeași jucărie. Părintele se pune între ei, iar în timp ce își ia șuturi, pumni și coate din ambele părți, pune mâna pe jucărie, le-o smulge cu putere, ridică tonul binișor, dar le spune calm că mai au o jucărie fix la fel și mai bine merg să o caute împreună și să nu îi mai audă veci că se ceartă.

Nivelul 6: Părintele strigă la ei de 10 minute să vină la ușă să se încalțe, după ce în prealabil i-a placat prin casă și i-a îmbrăcat în tăvăleli și urlete. În minutul 11 se aude un răcnet înfiorător că el nu mai poate și că să se descurce singuri, se încalță și iese afară în nepăsarea cruntă a copiilor. Se întoarce, îi înșfacă pe amândoi și îi târăște până la ușă.

Nivelul 4: Părintele iubitor întreabă calm: Pâine cu brânză de întins sau cu șuncă? Copilul răspunde aparent participativ Cu brânză.  Părintele iubitor întinde perfect brânza pe pâine, o duce stăpânului de sclavi, iar stăpânul zice Dar eu voiam cu șuncă. Părintele respiră șocat de două ori și spune șuierând Ai zis că vrei cu brânză. Cu brânză ți-am făcut. Stau la  masă lângă tine până la 10 de o fi, dar o mănânci toată fără niciun comentariu. ACUM!

Nivelul 2: Copilul își aduce revista la masă, părintele îi spune să nu o pună pe masă că sigur răstoarnă supa pe ea, copilul dă pagina și odată cu ea răstoarnă toată supa pe masă și pe fratele lui. Fratele începe să urle că îl arde. Telefonul mamei se scaldă în supă. Un urlet înfiorător se ridică din plămânul obosit al unui părinte: De câte ori ți-am zis că nu ai ce căuta cu reviste la masă? Nu sta și te uita ca mutu, adu șervețele. Nimeni nu mă ascultă în casa asta! …etc…etc…

Nivelul 0: De nepovestit. E cu Morții mă-sii azi și mâine. Nu mai pot! Dacă nu îți convin părinții ăștia te poți lua să îți cauți ce părinți vrei tu, dar nu se poate să nu pricepi să nu sari în fața mașinilor! Părintele ține ferm copilul de umeri în încercarea de a-l face să priceapă, dar simte că e fără rost și pleacă furtunos, se bagă sub pătură și refuză să mai iasă de acolo până nu se calmează.

Yep, scot copiii ăștia din noi chestii de necrezut. Eu mai jos de 0 nu am ajuns, dar 0 e înfiorător ca sentiment post-furtună. Nu îmi dau seama cum e sub 0, acolo unde e bătaia și sper să nici nu ajung vreodată, dar e nevoie de munți enormi de răbdare ca să te oprești din a sări la luptă. Nu cred că aș putea spune încrezătoare că nu o să îmi  bat niciodată copiii. Efectiv, habar nu am cât de rău m-ar putea scoate din minți într-o zi în care energia și puterea mea vor fi inexistente și mintea mea nu va putea controla ceața enervării. Da…știu.. nu vă place ce citiți…dar măcar  nu vă mint.

Dar până atunci, ghici cine a fost azi la Chillness 10 și nu are nicio vânătaie la nas? Ghici? Ghici?

 

 

Singur cuc

Cineva mi-a zis odată Ești singură. Ce te aștepti? Tot timpul suntem singuri. Chiar crezi că o să te ia cineva de mână să te ajute să-ți trăiești moartea?. Mi s-a părut atât de dur și de brutal în momentul ăla în care eu eram singură și nu știam cum să mă mai descurc. Am urât-o. Am urât-o tare și mi-am zis că nu mai vorbesc cu ea niciodată.

Ziua următoare și ziua următoare și ziua următoare zilei următoare, de fiecare dată când urlam în interior De ce nu mă descurc? De ce sunt singură? De ce am pățit eu asta? auzeam vocea ei spunând răspicat Ești singură. Ce te aștepti? Tot timpul suntem singuri. Chiar crezi că o să te ia cineva de mână să te ajute să-ți trăiești moartea? și mă adunam singură de pe jos și singură mă puneam pe picioarele mele singure.

Aș vrea să îți zic atât, ție, părinte singur: Ești singur. Singur cuc. Și te vei descurca. Și nu contează ce haine ai pe tine. Și nu contează că ai părul nespălat. Și nu contează că mai strigi la copii. Și nu contează că umblă și cu haine murdare. Și nu contează că mai ratezi întâlniri. Și nu contează că acasă e haos. Și nu contează că duci gunoiul numai o dată pe săptămână.

Ești bine. Și ești bine așa singur și tu te vei descurca în orice situație. Greu, dar te vei descurca. Tot ce trebuie să faci e să treci peste ziua de azi fără vină, fără regrete, fără ură și fără să te mai aștepți că o să apară cineva să te ajute. Singurrr și perfect așa!

Tu ești eroul cuiva mai important decât toate căcaturile zilnice. Ești eroul cuiva care te vede uriaș și puternic prin ochii lui mici.

You rock! Go rock! Go Foo Fight!

PS. De fapt chestia asta mă ajută zilnic și când și când nu sunt singură. E o abordare pe picioarele mele a oricărei situații. Nu înseamnă că nu cer ajutor sau nu fac lucruri împreună cu altcineva, înseamnă doar că știu să fac orice singură și că tendința primară e de a rezolva lucrurile cu capul și puterea mea.

Cei ce mută pietre

În fiecare companie sunt o mână oameni care parcă văd mai departe de rolul lor și care sunt motivați de a schimba lucurile în bine, altfel spus nu pot să stea pe curul lor. Eu le zic Cei ce mută pietrele. În restul poveștii o să îl alegem aleatoriu pe Sergiu ca reprezentantul Celor ce mută pietrele, pentru că nu știu niciun Sergiu pe care l-am putea pune pe gânduri cu povestea asta.

Sergiu umblă liniștit prin satul lui și într-o zi dă de o piatră care stă fix pe cărare. Se uită la ea și își zice că nu are sens să o ocolească, ci mai bine să o mute, căci dacă trece pe acolo zilnic și tot dă de ea, este mega aiurea să o tot ocolească. Mai bine o mută.

Începe cu o piatră mică, după aia prinde putere și se ia la trântă cu una mai mare. Reușește să o mute și mai încolo dă de un bolovan, se ia la trântă și cu bolovanul și îl mută. Din procesul ăsta Sergiu a învățat că pietrele se pot muta, numai să le vezi, să vrei să le muți și să te susțină și Compania de drumuri și poduri și primarul și prefectul și vecinul. În curând activitatea asta îi dă atâta satisfacție de ajunge chiar să caute pietrele și nu se mai sperie deloc de apariția lor.

Sergiu știe în sfârșit că are un rost mai mare în sat și că satul e mai bun și datorită lui. Acum, Sergiu se simte că o parte din sat e și a lui și e mândru de asta.

Într-o zi, din pură întâmplare, Sergiu trebuie să facă un drum la marginea îndepărtată a satului până la moară. Pe drum dă de un bolovan uriaș care blochează complet o trecătoare și toată lumea ocolește zona. Un pic temător, dar cu încredere în forțele lui deja probate, Sergiu se apucă să împingă, să tragă, să lovească, să dea cu dalta, să toarne ulei și alte idei pe care nu le mai pot produce, dar bolovanul nu se mișcă. Sergiu e dârz și nu se lasă. Se mută lângă bolovan și toată ziua se chinuie să îl miște. După un timp, Sergiu se simte total debusolat. El era bun la mutat bolovani, asta aproape îl definea și îi dădea un sens, dar acum se simte pierdut.

Așa că după un timp, Sergiu se întoarce la casa lui și le zice vecinilor să nu meargă veci la moară că drumul e oribil și plin de bolovani mari de ocolit, care nu se clintesc nicicum și nu are niciun sens să se mai chinuie și la naiba, el nu mai poate și nu mai are niciun chef. Și așa s-a potolit Sergiu și a decis că nu e rău să stea pe curul lui.

Cam pe acuma vă e milă de bietul Sergiu și vă gândiți ce bolovan nasol și ce sat nasol și bietul băiat. Dar auziți, de unde atâta încredere că orice bolovan se poate muta? De unde atâta siguranță că într-o trecătoare nemaivăzută, cu un bolovan nou, pe un drum nou va reuși? Poate că de fapt Sergiu a primit un șut mult mai important decât că nu a putut muta un bolovan, acela că nu este invincibil, că nu îi ies toate și că înainte să se ia la trântă cu un bolovan ar trebui să își măsoare realist șansele și să își calibrezi așteptările un pic mai jos decât unde le-ar pune ego-ul lui.

Cum să ne relaționăm la un aparent eșec e un căcat pe care nu îl învățăm nici după ce ne-am dat cu capul de munți de bolovani. Definiția eșecului e mult mai largă decât obtuzul insucces, a se vedea dex: 4 (Înv; îae) A ține (pe cineva) sub presiune. Asta e mult mai sexi. Asta îmi place mai mult. Sub presiune ești mai bun, mai ingenios și mai eficace decât pe culmile succesului.

Ca încheiere, mă macină un gând legat de Sergiu: Cei ce mută pietrele în marea majoritate nu sunt pregătiți pentru lupte de gherilă și pentru sezoane întregi de hărțuială prin mlaștini. Tind să arunc o idee potențial controversată: oare motivația lor vine din faptul că ei cred în satul ăla și în a-l face mai bun sau din satisfacția pe care le-o dă mutatul de bolovani și abia la jumătate de secundă apoi încep să se gândească la sat, dar lucurile se succed atât de repede de nu apucă nici ei să își dea seama și totuși la un nivel inconștient îi afectează resursele puse la bătaie în lupta de gherilă?

PS: Intenționat nu am zis nimic despre satul care ar putea să îl ajute pe Sergiu, pentru că satele sunt de toate felurile, iar Sergiu trebuie să fie Sergiu în orice lume ar umbla.

Competență și dependență

Ești în concediu, relaxat pe o plajă. Sună telefonul. Scotocești prin geantă plin de lene. Cineva de la seviciu. Răspunzi, ajuți, închizi telefonul aparent iritat. Îi spui colegului de cearceaf Iară mă sună ăștia și arunci cu scărbă telefonul. Te întinzi la loc pe șezlong și te mângăi imaginar ușor pe un umăr cu mândrie Sunt așa de bun că nu se descurcă fără mine. Sunt bun măi!.

Ăsta de mai sus sunt eu pe când confundam competența cu dependența și sper de dragul conversației că și voi ați trecut sau sunteți prin zonă. Deși frustant câteodată, să te caute lumea în concediu era un semn că numai tu știi sau poți să faci niște chestii, fie prin performanța ta ridicată, fie prin atipicitatea situației cu care lucrai în contextul respectiv. Măi, era un sentiment călduț bine și dacă tot era plăcut, de ce să schimbi ceva și să nu rămâi un mini-zeu pe tarlaua ta? Păi, ce te faci dacă te-ai plictisit și vrei să mai schimbi tarlaua, dar ești așa de bine înfipt în ea că durează luni de zile să transferi ce făceai tu? Yep, ești blocat, iar oportunitățile zboară pe lângă tine. Ce te faci dacă trebuie să îți iei un concediu medical mai lung și îți țâțâie curul cum se vor descurca fără tine? Sau ce faci dacă nu mai ai cu cine schimba idei noi pentru că nu ți-ai împărțit bomboana cu nimeni? Ce faci când anunți că vrei să pleci și toți colegii intră în panică și te privesc speriați cu întrebarea Ce naiba facem acum? Cât de liber te simți în contextele astea?

Acuma, uitându-ne pe cealaltă parte, dacă ești un mini-zeu sunt lucruri pe care le faci mai ușor sau mai repede sau mai bine ca alții, doar așa ai ajuns un mini-zeu, dar în momentul în care ești un mini-zeu și pentru că numai tu poți să faci o părticică din munca echipei, atunci tu și echipa ta sunteți într-un loc nasol pentru toți. Poți rămâne mini-zeu și dacă mai înveți și pe alții cum să facă ce faci tu, chiar dacă poate nu vor reuși la fel de bine, dar eu cred că e spre binele tuturor. Și încă ești un mini-zeu mai tare, căci nimeni nu îți va putea contesta viziunea pe termen lung, pe lângă performanță, iar toată lumea vrea sisteme stabile, ceea ce devine sistemul tău în momentul în care nu depinde de un om. Da, vor avea de pierdut în lipsa ta, ești un coleg incredibil de grozav și apreciat și așa de simpatic și de profi și de bun și bun de luat acasă, dar ei vor funcționa în continuare și asta e cel mai important după plecarea ta.

O frază specială pentru manageri: dragilor, noi suntem cei mai loviți de boala asta și prin natura muncii ( vrei să lași echipa să lucreze nu să se ocupe de căcaturi de management)  și prin natura noastră ( ne place să fim tari și să salvăm ziua la final). Legat de echipe, cred că modul în care se organizează echipa și cum se discută cu clientul ar trebui să fie cunoscut de toată lumea din echipă, transparent și familiar tuturor, ca în momentul în care managerul își rupe gâtul, lucurile să meargă aproximativ la fel. Luată ideea asta mai departe, la orice nivel, un manager își poate face o echipă de manageri complet independentă și funcțională, cel puțin în măsură de 80% fără să fie necesară prezența lui.

Singurele impedimente în a rezolva problema asta de dependență e viziunea pe termen lung, alegerea oamenilor potriviți, consecvența de a lupta pentru un sistem autonom și dorința de a bea 3 săptămâni Matini pe plajă cu telefonul închis.

O nimica toată!