Chestia asta cu călătoritul

Dacă chestia asta cu călătoritul e o mare schemă a unor băieți deștepți care s-au prins că pentru o grupă mărișoară de oameni consumatorismul nu mai prinde și s-au gândit să le vândă alt vis pe pâine?

Ia uite ce fain arată:

Adică viața ta va fi cu adevărat viață dacă călătorești. Adică viața ta nu e viață acuma. Dacă treci printr-o perioadă mai proastă și îți ridici probleme existențiale inerente și dai de vreo 20 de oameni care share-uiesc citate din astea, alte 20 care pun poze sclipitoare din vacanțele lor ( evident că toți suntem minunați în vacanță) și vreo alți 20 care vorbesc pe la birou cum și-au luat bilete de vacanță în Machu Picchu, pac, ți-a picat fisa. Asta îți lipsește. Călătoritul. Unde? Sigur o să găsești unde, dar nu la munte în Apuseni că acolo nu este vibe bun. De ce? Că fericirea se caută și poate dai de ea prin lume, că ea nu stă prin jurul casei.

Nu zic că nu sunt oameni născuți cu asta în sânge, dar mi-e teamă că o altă parte sunt născuți numai cu căutarea existențială în sânge și de calea urmată în căutare se ocupă strașnic un marketing deștept.

Ce ziceți de pozele cu citate despre călătorie unde pe fundal sunt plaje și mări?

Ce ziceți dacă top 10 țări care depind de turism sunt aproape toate legate de plajă și mare? https:// www.worldatlas.com/articles/top-10-countries-most-reliant-on-tourism.html

Da, o să ziceți că nu e chiar așa, că evident că dacă începi să faci turism și îți merge, atunci evident că investești în asta și atunci depinzi mai tare. În plus de asta ce ai face pe o insulă în afară de turism? Dar măcar dacă recunoaștem asta, recunoaștem că atunci, sigur ai nevoie și de marketing ca să ții plaja deschisă și că marketingul înseamnă să apeși pe emoțiile care o să creeze reacție? Cred că aceeași emoție vinde haine sau cosmetice sau operații estetice. Promisiunea că viața ta va fi mai bună după ce le vei face, că tu vei fi o variantă mai bună a ta.

Ceea ce poate fi perfect adevărat, numai că mă întreb dacă efectul nu se duce repede, iar după ce ai vazut vreo 4 capitale din Europa, cam toate sunt la fel, dar tu tot te duci să mai vezi și alte 5.

No, hai ziceți că mă aberez, dar de ce te-ai duce să vezi Bruges, în loc să stai calm la tine pe canapea să te uiți la In Bruges?

Cred că de fapt am scris pentru cei care nu merg prin capitale sau prin locuri exotice fără un scop clar și sunt maxim fericiți cu asta și s-au prins că trebuie să își creeze în mediul lor aventuri continue care să le hrănească nevoia de a simți că își trăiesc viața. Poate totuși m-am aberat un pic.

Multitasking cu cizme turcoaz

16:00 Începe ședința la care trebuia să particip. Oameni din 3 țări, convorbire pe Skype. Mă pun pe mut și ascult.

16:10 Sună Soț. Îi închid.

16:12 Sună Soț. Îi închid.

16:13 Sună Soț. Îi raspund.

-Dragă, cu ce papuci am dus noi copilul la grădiniță azi?
-Cu cizmele turcoaz.
-Adică alea albastre?
-Da, turcoaz.
-Ok.

16:16 Sună Soț. Îi răspund.

-Dragă, ești sigură?
-Da, măi.
-E aici un bunic care zice ca sunt ale copilului lui, nu ale noaste.
-Vezi că scrie numele copilului pe ele. Pe cauciuc în afară.

-Unde? Că nu se vede nimic.
-Pe cauciuc în afară. Poate s-a șters, dar se mai vede un SE.
-Ok

16:20 Intervin și eu în conferință. Zic un status, pun o întrebare.

16:23 Sună Soț. Îi răspund.


-Tu dragă, mă cert cu omul aici. Cică îs ale lui cizmele, nu ale noastre.
-Soț nu te pot ajuta ACUMA, dar îs ale noastre.
-Ok, îl duc desculț acasă.
-Pe frigul ăsta?
-Vezi-ți de conferință.
-Ok

16:25 La dracu, intru repede pe grupul de părinți, scriu anunț cu cine a luat papucii copilului, caut o poză cu ei la Decathlon, salvez.

16:26 Ascult conferința cu poza papucilor tronând pe fundal.

16:27 Șterg anunțul de pe grup. Îl sun pe Soț.

-Dragă? (sfios)
-Da, am văzut. L-am dus cu ghetele azi dimineață la grădiniță. Cizmele îs la ușă.
-…. (liniște)… Ce tuți suntem.
-Și era să și bat un moș.

16:30 Se încheie conferința. La naiba, ce s-a vorbit? Multitasking nu funcționează în conferințe, nici multiparenting.

Ne cerem oficial scuze de la un bunic cu cizme turcoaz. Nu albastre, să fie clar. Turcoaz e culoarea.

Iubire studiată zilnic

Treceam cu micuțul pe lângă florăria mea preferată și l-am întrebat dacă nu vrea să îmi ia flori. Am intrat și am ales împreună un buchet făcut numai din flori galbene. A vrut să plătească el și mi-a cerut bani. Florăreasa i-a spus că atunci când e mare să îi cumpere flori la mami. Copilul a răspuns serios că florile alea sunt pentru mami și le-a luat el să le ducă până acasă. Mergea mândru ca un pepene copt în soare și nu am zis nici pâst cât a șters toate gardurile cu buchetul. Acasă, le-a ridicat glorios spre tatăl lui și a strigat Uite tati, ca tine am făcut.

Acestă introducere deschide întrebarea: Când și cum învățăm să locuim în cuplu?

Dacă copilul ăsta de trei ani a sesizat că achiziția de flori e ceva ce face tati pentru mami, se poate ca el să învețe ce e viața de cuplu prin expunerea în toată copilăria și adolescența lui la cuplul părinților, iar apoi fără să vrea să replice același tip de comportament cu partenera lui?

S-ar putea ca acest bagaj să fie unul din cele mai importante pe care să-l dăm mai departe și inconștient să îi învățăm cum să caute și să se regăsească, chiar, în relații reci sau confortabile, dar moarte sau pur matematice sau abuzive verbal.

Nu m-am gândit niciodată că ăsta ar fi un aspect unde chiar avem o influență asupra viitorului și fericirii lor și mi se pare o piatră destul de greu de dus în spate.

Când strigi la soț și îi zici Ești un porc sau la soție și îi zici Ești o proastă, te gândești dacă ți-ar plăcea ca copilul tău, adult fiind, să fie cel ce spune sau cel căruia i se vorbește așa în cea mai intimă relație a lui/ei? Momentan, nu ne place deloc să auzim pe la școală sau în parc că un relativ străin îi desconsideră, dar poate că, fără să ne dăm seama, îi pregătim pentru o viață în care să nu îi deranjeze să fie tratați astfel chiar în cuplu.

Când întorci spatele unei mângâieri sau unui sărut sau când nici nu mai vorbești la cină sau când nu mai ai chef să faci două cafele dimineața sau când nu mai spui Noapte bună, le arăți că, poate, așa arată o familie: copii, servicii, concedii… o succesiune de evenimente care trec peste doi străini triști care împart întâmplător aceeași casă.

Cum îmi învăț copilul să caute să fie iubit, respectat, ascultat, încurajat și toate astea presărate cu ceva pasiune, altfel decât stând într-o relație asemenea și manifestând zilnic comportamente care să adere la imaginea asta? Nu e numai datoria mea față de mine să o caut ci și față de ei și de relațiile lor.

Ce ne facem anul ăsta?

Este o mică tradiție printre blogări ca la început de an să facă o postare cu titlurile cele mai de succes ale anului abia trecut. Am dat și eu o statistică la mine prin debara și am găsit că anul trecut a fost dezastruos. Statisticile sunt la pământ față de anii anteriori.

Fie scriu tot mai prost, fie tot mai puțin, fie v-ați plictisit și v-ați mutat prin locuri mai verzi, fie am ales subiecte proaste, numai dileme.

Mno, ia ajutați-mă și ziceți ce mai vreți să citiți, de mai vreți să citiți. Și să trăiți La mulți ani!

De Crăciun fii oricum

Cred că ar trebui să scriu ceva de Crăciun și de dat pagina spre noul an. Anul ăsta a fost ciudățel. Tot anul mi-am împins limitele, după care am stat să mă recuperez după stresul pe care mi l-am creat singură. Ulterior citeam Antifragil de Taleb și aflam că e bine ce am făcut.

Măi, lăsând la o parte multele mele experimente și căutări, sunt două chestii simple de care sunt foarte fericită anul ăsta.

Chestia unu: Am făcut o vacanță numai cu soră-mea și m-am simțit iarăși ca în copilărie. Ea adultul serios, calculat și atent, eu copchilul care o provoacă să facem prostii. Am fost ca într-o bulă atemporală cu blonda care mi-a distrus taberele la mare și de care îmi era dor la maximum.

Chestia doi: De o lună am primit vestea la care ne era frică să și visăm. După un an de luptă aprigă cu cancerul și doi ani de așteptare încordată, mama a fost declarată în zona de risc minim de recidivă. Mama, să nu te prind că te mai ții de prostii că te bat cu mâna mea!

La final, să fiți cum vreți voi de Crăciun: mai buni, mai triști, mai veseli, mai ghiftuiți, mai beți, mai îmbufnați, mai singuri sau mai distrați. Oricum ar fi, e doar încă o zi în care să faceți pace cu voi înșivă și să renunțați să vă mai proiectați viața după ce vă vând filmele stupide că ar trebui să fie. Și dacă nu vă iese de Crăciun, poate vă iese a doua zi sau a treia sau a o sută patruzeci și opta zi.

Și musai musai să vă sunați mamele să le spuneți că le iubiți și să le întrebați ce vă aduce moșul.

Vă îmbrățișez!

Preocupare empatică pe linia 30

Am purces pe înserat cu pruncii în parc și pe când le-a ajuns zăpada și în chiloți ne-am urcat ca un alai de jale într-un autobuz plin de oameni.

Ne-am găsit un loc în care speram să nu fie nevoie de prea multă echilibristică lângă un grup de scaune unde ședeau trei bătrânei și o copilă. O bătrânică îl înghiontește pe bătrânel să se dea jos de pe scaun să stăm noi. Mulțumesc frumos de tot și îl urc pe scaun pe micul Jelea. 

Îl agăț pe mareleJelea  de noi și Doamne-ți mulțam. Atunci aud o tanti din spate zicând apăsat: Domnișoara, stați bine? Ia ridicați-vă să lăsați femeia cu copii. Mă înroșesc toată, insist că ne descrucăm, dar tanti insistă mai ceva ca mine. Copila se ridică greu schiopătând și pe mine mă apucă îndoiala că ce facem e ok.

Se eliberează autobuzul și copila se așează schiopătând. Ba chiar își ajută cu mâna piciorul stâng și și-l așează pe scaun. Remușcări cu duiumul pe capul meu.

Ajungem în stație și vedem că și copila se dă jos. Merge șchiopătând încet în fața noastră. Mă tot uitam și mă gândeam ce fază aiurea pentru toți, cum s-o fi chinuit pe autobuz și eu sigur mă descurcam și în picioare. Bine că s-a găsit tanti aia să facă educație chiar atunci.

Face dreapta pe alee, se uită în spate și merge mai departe. Atunci, creierul meu înghețat îmi trimite primul semn de inteligență pe ziua asta și îmi zice că i se pare că fata șchiopăta cu piciorul drept și nu cu stângul ca în autobuz.

Strâng rapid gâștele brusc nemaijelitoare împrăștiate pe alee și o iau pe urmele fetei. În noapte, văd o siluetă zveltă ce umbla fără probleme. Era fata mea brusc vindecată de orice șchioapătat.

Observația numărul unu: Iarăși am fost tută. Cred că ce am făcut se cheamă empatie emoțională, mai cu seamă preocupare empatică. Detalii simplu explicate găsiți aici: https://clipsi.ro/empatia-emotionala-cognitiva-diferenta-dintre-empatie-simpatie-compasiune/

Observația numărul doi: Dacă copila s-a chinuit atât să creeze o ”scuză” pentru lipsa ei de reacție la nevoia noastră de scaun, atunci poate se simțea vinovată și e de fapt un caz recuperabil?

Observația numărul trei: Când sunt premiile Gopo? Se face selecție și de prin autobuze?

Revelația anului

Măi, am reușit o chestie așa de mișto că nu mă pot lasă să nu v-o zic. Cred ca e marea mea realizare anul ăsta, pe lângă supraviețuire.

Am fost în vară la Școala de mers pe munte unde m-am trezit ca un copil mic și speriat care chiar nu știa ce să vorbească cu lumea și care încerca cumva disperat să se facă confortabil prin small talk. Nu mi-o ieșit, întrebați colegii de tabară dacă vreți cam cât de dubioasă cred că am fost.

Acestea fiind date m-am gândit eu într-o zi că ceva nu fac bine deloc și că în loc să chinui eu să fac small talk mai bine mă concentez pe interlocutor și îl întreb orice îmi trece prin cap chiar dacă o să par o dubioasă. Am decis să devin un fel de american simplu.

Am început cu o tanti de la magazin căreia i-am zis doar că e foarte cald și cum face față. Mi-a povestit tot felul, printre care că modifică prețurile zilnic la magazinul respectiv. După aia am trecut la taximetriști. Am avut niște conversații mega savuroase, mai ales cu un nene fumător care mi-a zis că i-a propus soția să meargă la curve cu banii de țigări, numai să se lase de fumat și să îl știe sănătos. După care am avansat la colegi, clienți, oameni de pe la conferințe. Am aflat o groază de chestii interesante și chiar mi se pare că oamenii apreciază atenția.

Vreau să vă zic că e incredibil. Dacă interesul tău în conversație e strict să afli ceva nou și să cunoști un om, întrebările curg natural, iar uimitor este că și cei mai taciturni oameni sunt dornici să povestească despre ei.

Chestia asta cu a vorbi cu necunoscuți și a nu sta într-o tăcere jenantă e de fapt super simplă și ca o tută mi-a luat mulți ani până ce m-am prins că nu e despre mine acoperind tăcerea ci doar despre a avea un interes real de a cunoaște un alt om.

mega simplu!