Lideri magici

Faci o treabă cu mine?

Citește una din variante, după cum te simți.

Dacă ai o zi proastă:

Ia ridică-te de pe scaun. Îndreaptă spatele. Trage burta. Mișcă capul puțin și uită-te în față. Gândește-te la ceva fain. Zâmbește un pic. Înalță-te un pic mai sus. Uită-te la mine cum zâmbesc. Zâmbește-mi un pic înapoi. Am avut o zi grozavă. Am stat până spre dimineață și am citit un thriller super tare. Îs așa de plină de energie. Hai să îți fac o cafea. Zi, care-i baiul?

Dacă ai o zi bună:

Ia ridică-te de pe scaun. Lasă-ți umerii în jos. Scoate-ți burta în față. Pe mine mă doare rău un șold. Nu am chef de nimic. Lasă-ți un pic capul în jos. Hai să ne uităm la papuci. Uite ce murdari sunt ai mei. Nu am chef de nimic azi. De zile în șir nu mai am chef de nimic.

Ei? Cum te simți acum? Am reușit măcar un pic să îți aduc starea aproape de a mea? Dar dacă eram în fața ta? Dar dacă eram liderul echipei tale? Liderul ăla de care îți place și cu care povestești tot felul și mergi la cafea?

Mno, asta e puterea numărul unu a unui lider. Poate să schimbe starea întregii echipe și în doar 30 de minute de interacțiune. De aia eu cred ca stand-up-ul e momentul zero al zilei unei echipe și nu trebuie să dureze nici 5, nici 10, nici 15 minute, ci exact cât e nevoie ca echipa să iasă pe ușa cu un start bun.

Cam același efect îl are mama asupra familiei. Magie curată.

No, weekend fain și stai drept și zâmbește. Se pare că și simplul schimb al posturii te face să fii mai trist sau mai fericit.

Când cărțile de management aveau dreptate

Am considerat tot timpul că managerul de proiect trebuie în primul rând să fie un bun colaborator și mai apoi un bun manager. În orice proiect am pus accent pe relația cu echipa și clientul. Odată stabilită o relație bună lucrurile merg mai ușor, iar momentele dificile sunt depășite mai simplu.

Cu abordarea asta, mi-am zis că prima și prima dată, clientul trebuie să aibă încredere în mine. Încrederea se poate obține prin transparență totală, comunicare liberă și frecventă și o atitudine constantă de a rezolva probleme și a privi spre viitor cu încredere că zilnic învățăm să facem lucrurile mai bine. Astea pe lângă o chimie cu clientul par a produce o relație bună. Cărțile de management? Nebunie și birocrație curată!

În povestea asta, am construit fain relația cu clientul și deja funcționa de mulți ani printr-o singură întâlnire formală săptămânală în care puneam țara la cale, alcătuiam lista cu cine ce face și până când și după aia treceam la treabă. Ne mai certam, eu îi reproșam că mărește scopul și că o să i se schimbe data livrării, el îmi zicea că nu poate să accepte că eu nu îi accept modificările și ne certam și ne împăcam și rezolvam. Vorbeam aproape zilnic, dar marțea de la 14:00 era întâlnirea noastră de management al proiectului unde rezolvam planurile.

Zero rapoarte, zero sumarizări de întâlniri, zero documentare a deciziilor, relația noastră funcționa pe încredere reciprocă.

Într-o zi cu soare relația asta a făcut POC. Era soare afară și copacii înfrunziseră și noi stăteam la masă cu un șef mare și el a zis că ne-am depășit bugetul și șeful a întrebat dacă băiatul meu știa de asta și băiatul a răspuns că de unele depășiri da, de altele nu. Și atunci am simțit o tahicardie ușoară și o ceață în fața ochilor și o mică zbatere de ochi, căci cineva tocmai altera adevărul. Voiam să pot scoate măcar înregistrările audio ale Skype-ului.

Concluzia: oricât de agile, zen sau feng shui aș fi, să nu fac un mic raport după decizii ce impactează bugetul sau scopul e prostie curată. Din păcate nu știi când trebuie să îți acoperi curul… Nu îmi place, dar asta e realitatea.

Acuma vine întrebarea: Ce credeți că ar trebui făcut tot timpul, musai și obligatoriu într-un proiect?

Să oprești lumea în loc

În engleză îi zice “the flow”. E o stare de concentare maximă în care totul din jur se dizolvă și rămâi doar tu cu tine și cu ce faci. Mintea e calmă. Niciun gând nu aleargă nebun în altă parte. Ești doar tu, în forma ta cea mai pură. Corpul te ascultă și rămâne tăcut așteptând comanda ta. Ești infinit. Ești totul. Ești în plină creație.

Nu am reușit să ating starea asta decât înotând. Mă concentram ca fiecare bătaie să fie cât mai lină și corpul să alunece perfect fără să lupte cu apa. Căutăm întinderea perfectă în care aș fi reușit să ating acel punct imaginar care fugea tot timpul din fața degetelor mele.

Și cumva am pierdut asta. Ce faci când nu mai reușești să oprești lumea în loc?

Deși știu că nu răspundeți niciodată, voi cum opriți lumea în loc?

Oameni cu filme la cap

În minuscula lume a proiectelor sau a birourilor mici, oamenii pur si simplu nu se pot abține să nu ajungă apropiați într-un fel sau altul. Se formează prietenii sau antipatii, cei antipatizați sunt eliminați din cerc, cei prea simpatizați sunt invitați la o aniversare, unii se cuplează spre totala lor nebunie, iar alții încep să povestească lucruri care sunt la granița a ceea ce e privat. Asta ne face până la urmă umani, nevoia socială fiind în topul nevoilor creierului pe lângă supraviețuire și reproducere, iar când o treime din zi e petrecută alături de un grup atunci împrietenirea devine ceva firesc. Dar cum toți suntem un pic diferiți ceea ce numim privat diferă tot un pic de la unii la alții. Pentru unii faptul că vor fi tați este considerat privat și nu e povestit decât când aleargă spre spital, pentru alții faptul că sunt într-o relație e ceva privat, iar pentru alții nici ce tipi agață pe Tinder nu e neapărat privat. Cu certitudine, privat este cât câștigă fiecare. Asta e subiect tabu.

Nu știu dacă știți, dar printe noi circulă oameni care reușesc să traducă instant cuvintele în imagini. Imaginația lor vizuală, probabil exersată prin citit excesiv, deși bunica le tot spunea să nu mai citească că își strică ochii, este atât de eficientă că pot să vadă practic ORICE în fața ochilor.

Ai zis nonșalant la prânz că vrei să mai faci un copil. Puf, ei te-au văzut făcând asta, cu decor, cu detalii, cu tot ce vrei tu. Ai povestit cum ți-a cusut doctorul tăietura. Puf, te-au văzut plin de sânge, urlând și tăvălindu-te în dureri. Ai zis afectat că soția ta are probleme de alăptat. Puf, ei au văzut efectiv cum soția ta se chinuie să îi văre sânul în gură ălui mic. Luați orice exemplu vreți și îl vor transforma în filme care le rulează în cap și vrând nevrând filmul rămâne în cap și se tot întregește și de fiecare dată când vă vede filmul va fi și el acolo și va fi foate real.

Oamenii ăștia umblă printe noi. În echipele noastre. M-am gândit numai să vă deschid ochii. Numa așa, poate cunoașteți vreunul și nu știți de ce rămâne câteodată blocat câteva secunde când povestiți ceva ce ar putea crea foarte multe imagini interesante.

Chiar, voi aveți discuții în echipe cu ce ar trebui să rămână privat? E subiect de regulă de echipă? Vă afectează cu ceva că știți prea multe despre colegii voștri?

 

 

 

 

Neinvitația

O prietenă dragă era tare mohorâtă azi căci copilul ei nu fusese invitat la ziua unui coleg de clasă și bietul băiat întreba când e ziua, că vrea și el să meargă. Am făcut planuri de răzbunare diabolice și am tot încercat să minimizăm, dar o durea. O durea nedreptatea. O durea că părinții lasă să se formeze bisericuțe în clasă. Și o durea că trebuia să vadă dezamăgirea copilului ei. Nu era corect și punct.

Retroactiv mi-am dat seama că ne-am aberat la maxim și că de fapt e încă o ocazie să pregătim copilul pentru ce îl așteaptă de fapt în viață. Că nu te pot place toți, că oamenii au alegerile lor motivate de dorințele lor și de constrângerile lor, că azi ești inclus în grup și mâine nu mai ești, că nu îi putem învăța noi pe alții ce e corect și ce nu și că la tot pasul va fi nedreptățit sau favorizat, iar noi părinții nu putem schimba nimic din astea.

Noi putem doar să încercăm să îi ajutăm să stea drepți și să pășească cu încredere în ei, indiferent de ce se întâmplă în jur și de părerile sau acțiunile altora, in rest…asta e viața și efectul ei direct e că există Coelho.

De fapt, această neinvitație ar putea fi mai bună pentru el pe termen lung decât o invitație. Problema e că noi nu știm încă cum să trecem peste durerile noastre din trecut și să îi ajutăm să ia evenimentele astea senin și deloc personal.

Draga mea, eu nu am învățat nici acum că nu mă place toată lumea și că e ok să fie așa. Deci, când reușești să îl înveți pe băiet, hai te rog și pe la mine.

Fanul Metallica aparent anesteziat

Iubirea oarbă m-a dus până pe tărâmurile înghețate ale Suediei la o plimbare cu barca și un concert Metallica.

Pentru un spectator neavizat și nepurtător de tricou niegru cu simbolurile afecțiunii veșnice pe el, acest concert a fost practic o expediție asurzitoare de observație a fanilor metaliști.

Ericsson Globe Arena e un glob. Nu v-ați fi gândit, nu? Globul are scena în mijloc și pereții plini de scaune, unde fanul metalist se poate odihni în caz de amețeală cauzată de datul din cap.

Ne luăm și noi frumos locul și stăm cuminți să vină artiștii. În stânga se așează doi tipi care își termină berea și dispar, lăsând sub scaun un rucsac. Acestea au fost pentru mine cele mai tensionate zece minute din tot concertul. Dacă în rucsac era o bombă? Nu râdeți! În capitale de soare pline, mie îmi cam țâțâie curul la chestii de gen. M-am gândit și că am venit să mor eu prima, nemetalista amețită, când sala era plină de supărați adoratori ai demonilor. Un atentator s-ar fi făcut rău de râs în fața șefului când ajungeau la bilanț. M-am mai gândit că ar putea fi momentul meu de glorie, în care m-aș arunca peste ghiozdan și greutatea mea mi-ar fi fost în sfârșit de folos și ar fi înăbușit explozia, eu devenind o martiră pe veci menționată de James la toate concertele viitoare. După zece minute, băieții s-au întors cu încă patru beri și mie mi-a venit inima la loc.

Se sting luminile, muzică crescendo, vin artiștii. Aplaudăm, ne bucurăm rezervat și stăm cuminți. Soțul dă să se dezlănțuie, se ridică în picioare, își ia chitara imaginară și dă-i și cântă. Eu, pac, pac cu pozele, căci eram parte din echipa de emisie a concertului, când observ ceva interesant. Numai soțul simțea expansiv concertul. Lumea stătea pe scaun, savura muzica în mod meloman și eventual dădea ușor din cap.

În față, un minunat Gandalf bătea ușor ritmul cu mâna pe genunchi. La dreapta, o familie tradițională formată din bunica, mama, tata și copilul, împodobiți cu tatuaje, creste și păr semi-ras, savurau concertul în cel mai mare calm posibil. Septuagenarul din stânga mea și-a pus niște dopuri în urechi și a scos o cola. Îl invidiam.

Începe Enter Sandman, care de obicei aruncă sala în aer. Soțul aproape făcea gaură în podea. Un pic în spate un tip stătea cu ochii închiși. Avea și dopuri. Vreau să cred că nu adormise. Lângă el, stătea un tip chircit care se mișca ușor. Mi-am dat seama că dădea cumva din cap în timp ce stătea jos și simula cântatul la tobe.

James își dă jos chitara după două ore în care a dat și sufletul din el. Arena explodează în aplauze. Fuck me, nu dormeau. În interiorul lor era o petrecere. De fapt le era teamă că dacă se manifestă, ar arunca ei arena în aer. Poate s-au prins că înfrânarea oricărei manifestări a emoțiilor e ce înseamnă să fii cu adevărat un dur. Sala aia era plină de super grei și soțul meu era doar un latin papă lapte care trebuia să stea cu ceilalți papă lapte în fața scenei și nu la mezanin cu oamenii serioși.

Pentru corectitudine istorică trebuie să specific că într-un sector vecin am văzut cel puțin 15 oameni care simțeau și ei concertul ca soțul meu. Probabil emigrați români.

Despre Metallica, numai de bine, să reziști două ore cu o așa sală îi o treabă.

În august e concert Nightwish la București. Vrea cineva să meargă cu soțul meu? Fac eu cinste.

PS: Dacă vreți să beți un aquavit, adică țuica suedezilor, nu așteptați să luați o sticlă din aeroport. Legea suedeză nu le dă voie să vândă alcool către călători din statele din UE.

Premiantul clasei

În clasa a zecea ni s-a schimbat profesorul de matematică. A apărut un tip proaspăt ieșit din facultate care chiar avea chef să bage matematică în noi. După câteva luni ploua cu 6 și 7 și lumea nu era prea fericită. Partea faină era că explicațiile lui erau logice și destul de clare, iar eu miraculos chiar le pricepeam. Am reușit să iau la teză un incredibil 9.15, care m-a urcat pentru 30 de minute pe culmile gloriei mele academice. După cele 30 de minute am auzit câteva colege râzând că sigur iau ore de matematică și că sigur merg la proful și de aia am luat notă mare. Textul s-a repetat zile în șir și apoi s-a transferat la informatică și într-o poveste clasică de liceu nu eram prea cool.

Știți cui îi place de elevul premiant? Nimănui. Nicicând. Elevul premiant reprezintă sau tocilarul care nu vrei să fii pentru că nu are nicio viață socială sau unul care sigur înșală cu ceva sistemul și tot nu ai vrea să fii ca să nu creadă lumea că ești tocilar. Elevul premiant nu e niciodată învăluit în respectul lumii pentru cât a muncit să ajungă acolo, ci e privit numai cu dispreț și un pic de invidie. Nici chiar tocilarul nu e privit ca unul care chiar muncește, doar el tocește, aia nu e muncă, aia e un fel de repetiție tâmpă.

Mergând un pas mai departe în lumea adulților, am ținut o prezentare recent despre cum ne-am organizat pe un proiect și nu a fost tocmai cel mai ușor drum, chiar dacă am reușit să livrăm și clientul a fost destul de mulțumit, nu cred că am făcut o treabă genială pe partea de organizare.

De ce o poveste despre un eșec? Pentru că eu cred că lumea învață mult mai bine din poveștile astea. Faptul că poți să o dai în bară și după zeci de proiecte sau că pas cu pas ai văzut greșelile, te-ai dat cu capul de perete și ai găsit soluții, te face să nu fii premiantul clasei și te face mai puțin antipatic ca atunci când povestești un succes și nu și drumul sinuos spre acel succes.

Eu cred că să îți povestești experințele și cum ai rezolvat probleme nu te face vulnerabil și nici mai puțin project_manager_centură_neagră, ci doar dă mesajului tău o permeabilitate mai mare, mai ales cand nu vrei numai să trasmiți un mesaj ci vrei să și inspiri. Stând pe piedestalul perfecțiunii, cred că lumea numai se uită uimită la strălucirea papucilor tăi perfect lăcuiți și nu te simte uman și accesibil.

Pe lângă asta toată lumea iubește o poveste bună presărată cu suspans, dramă și comedie. Cam ca o telenovelă sud-americană, așa e și un proiect.