Murakami, excelul și universul

Lucram concentrată pe un excel și ridicam o formulă la nivelul de o operă de artă corporatistă când aud un plânset în hohote. Mă opresc și ciuluesc urechile. Părea că vine dinspre geam. Mă ridic, mă uit, nu se vedea nimeni în părculeț.

Mă întorc la excelul meu când hohotul de plâns se aude iarași puternic. Mă rotesc cu scaunul ca să întind urechea bună spre geam. Ochii îmi pică peste bibliotecă și peste un raft cu Murakami. Mă ridic, mă uit mai atentă în parc, dar tot nimic. Murakami, nu te juca cu mine prostii din ale tale, că știu că nu e nimic real din ce scrii tu, nici chiar Comandorul.

Mă întorc la scris, dar hototul răbufnește iarăși. Oare excelul plânge? Plec spre bucătărie să iau niște apă, convinsă că nu o să mai pot lucra nimic. În bucătărie plânsul se auzea mai puternic. Mă ridic pe vârfuri să ajung cu vederea banca de sub liliac, cea mai ferită de turnul meu de observație.

Un băiat și o fată, îmbrățișați. El se cutremura plângând, ea, cu fața roșie și umflată, îl strângea în brațe. Am lăsat ușor perdeaua ca să nu mă vadă și am rămas pironită cu ochii la ei. Un mic univers se dărâma sub ochii mei. O lume întreaga era înghițită de neant, acolo în fața mea. O gaură neagră uriașă, numită Despărțire, tocmai atrăgea prin puterea ei gravitațională gigantică fir cu fir lumea de săruturi, lumea de mângâieri, lumea de cadouri, lumea de plimbat de mână, lumea de certuri, lumea de sms-uri, lumea de promisiuni prostești, lumea de plușuri și toate lumile care formau galaxia lor. Puf au intrat toate prin nesătula gaură neagră și puf s-au trezit într-un univers nou la milioane de ani distanță transformate în lumea de suferință, lumea de plâns, lumea de supărare, lumea de ură și apoi lumea de alternative.

Și voi ați putea lucra la un excel când universul se reconfigurează în fața voastră? Aveam în față pe fucking Stâlpii Creației, cum să termin excelul ăsta la timp?