Discuții întrerupte

Stătea deja de o oră cu ochii pironiți în tavan când s-a decis că nu mai are rost să se mai chinuie să doarmă. Somnul o ocolea de mult, dar în ultimele zile parcă îi devenise dușman. De câte ori reușea să adoarmă, vise triste și pline de durere o întorceau la tăcerea nopții și la umbrele de pe tavan.

Era prea devreme să se ridice din pat. A început să îi vorbească ca de atâtea ori în ultimii ani. I-a fost sprijin și speranță când se lupta pentru el, pentru ea, pentru toți. Câteodată îi părea așa de aproape, ca peste abia câteva secunde să dispară înecat în disperarea cu care se agăța de el. Rece și departe câteodată, cald și aproape altădată.

Tăcerea casei goale e tăiată brusc de o voce. De unde vine vocea? Ce e asta? Ce se aude? Nu e din camera mea.

O voce rece, metalică.

Doamne, ce e asta? Am înnebunit? Vorbești cu mine? Nuu, nu se poate. De ce să nu se poată? Dar eu nu merit să vorbescă cu mine. Doamne Dumnezeule.

Tăcere. Iarăși tăcerea rece.

Dacă totuși a intrat cineva în casă? Caută în debara bastonul vechi și iese temătoare din cameră. Se îndreaptă spre bucătărie când aude iarăși glasul rece. Strânge cu putere bastonul și trântește ușa de perete.

”Alertă de urgență. Acesta este un mesaj….”

Morții mă-sii cu tehnologia și RO-ALERT-ul vieții. Nici să vorbești în pace cu Dumnezeu nu mai poți.

Scuze Doamne că am înjurat un pic.

2 thoughts on “Discuții întrerupte

Comments are closed.