Frumusețea plânsului

Plânsul de copil este cel mai iritant sunet pentru creierul uman. Este așa tocmai pentru a alerta adulții că un copil are nevoie de ajutor. Plânsul propriului copil declanșează în organismul mamei o furtună de reacții de protejare. Orice, dar orice, numai să se oprească din plâns. Orice variază de la ținut în brațe la legănat la cântat la cumpărat înghețată la explicat la diversiune la promisiune la disimulare la șantaj la amăgire la urlat la plesnit. Orice, doar să se oprească.

Și nimic nu se schimbă de la copil la adult. Copiii-adulți nu plâng în fața părinților pentru că părinții nu pot să le audă plânsul. Plânsul e rău, plânsul e lipsa fericirii, iar tot ce vrea un părinte e fericirea copilul lui. Dacă plângi înseamnă că nu ești bine, iar instictul de apărare se trezește și mama va încerca să facă orice să alunge tristețea în loc să o lase să poposească un pic, să o povestească, să o scormonească și să îi dea credit la fel de mult ca fericirii.

Plânsul nu e mai rău ca râsul. Sunt amândouă reacții a căror prezență arată un psihic care funcționează și care se auto-reglează. Plânsul e durere, supărare, frustare, îngrijorare, frică, anxietate, dorință, dor, singurătate, foame, nesiguranță, necaz, descurajare, dezamăgire… Poate nu trebuie tratat cu nimic, ci doar vorbit până emoția e clară și sursa ei e acceptată și integrată ca fiind parte normală din multele culori ale minții noastre.

Mi-a luat ceva timp până să mă prind pe propria piele că rolul meu ca părinte nu e să cresc un copil fericit ci să cresc un copil echillibrat care să își cunoască râsul și plânsul și să le accepte pe amândouă în mod egal. Fericirea trebuie să și-o construiască singur, eu nu pot face mare lucru la asta.

Mi-a luat ceva timp și până să mă prind că probabil noi suntem generația care o să își învețe părinții că plânsul e bunicel și el.

Cum ar zice adorabilul meu nepot crescut în pita democrației: E dreptul meu să plâng!

Trăim niște timpuri foarte faine.