Robina de Hood

Eu nu știu să fac multe și nici nu îmi place să fac multe.

Îmi place să înot și o fac destul de decent. Pot lega fără efort patru lungimi de crawl într-o alunecare de un calm și un lin perfect corpului meu în timp ce mintea mea nu face altceva decât să caute mișcarea cea mai eficientă. Că mă întrec toți vitezomanii din bazin, nu mă prea impresionează. Eu sunt ca o pisică de mare, iar ei niște rechini. Pisicile sunt grozave, toată lumea știe.

Îmi place să trag cu arcul. Am arcul meu, un recurve de lemn ușor, sud-coreean. Are niște curbe line și o formă atât de naturală de odată luat în mână greu îl lași. Când nu am copii prin jur sau câteodată când simt că o iau razna, plec în pădure să trag cu arcul. E un exercițiu perfect de calm, nemișcare și concentrare. Dacă sunteți curioși, japonezii au o artă chiar a trasului cu arcul numită kyudo. Aici găsiți un mic intro: https://youtu.be/OA2EnemzBpk

Singura mea problemă e că sunt un arcaș undeva între slab și foarte slab și mai am enorm de învățat. Printre ce mai am de învățat e să nu mă omor la o tragere.

Ieri mi-am proptit ținta în deal și cum mi se părea că nu stă prea bine, mi-a venit ideea genială de a o sprijini de o ușă veche.

Mi se părea stabilă, dar am zis să încerc să trag o dată să văd că e ok. Pentru o dată iți pui protecție pe mână? Nu.. Evident. Și coarda a făcut șpang și mâna mea rotită incorect a luat-o din plin. Nu arată așa de rău, nu?

No biggie, nu-i prima dată. Mă apuc de tras. Respir, calibrez, trag. Săgețile zburau ca apucatele. Vreo jumătate se opresc în ușă și nu în țintă, vreun sfert atacă copacii din deal, iar restul ating grațios ținta în zona neagră.

Cum o parte dintre săgeți erau împlântate bine în ușă, mă proptesc cu un picior în ușă și trag zdravăn. Fiecare săgeată are în capătul în care stă pe coardă un cap de plastic ca un clește. Știți cam cât de tare doare să tragi cu toată forța o săgeată dintr-o ușă și capul din plastic să ți se oprească in picior? Cam așa de tare:

No biggie, am pățit și mai rele.

După vreo oră de antrenament periculos am reușit să pierd iremediabil o săgeată prin livadă. Acuma, când ai prunci, nu e prea bine să lași chestii ascuțite în calea lor căci oricând ar putea încerca să te omoare cu ele, așa că m-am apucat de căutat. Dau de nenorocită înfiptă bine în rădăcina unui copac și trag cu veselie, dar cu mare atenție la picioare. Săgeata iese, piciorele sunt întregi, fac un pas înapoi, alunec pe un măr și mă rostogolesc cu curu fix într-un desiș de urzici. Sorry, nu avem poze cu cur, dar asta chiar a durut.

Măi, dar nimic nu m-a supărat mai rău că mi-am rupt 4 săgeți. Big biggie. Am descoperit că dacă ricosează într-un măr se rup instant. Există o plasă specială de pus în spatele țintei care oprește săgeți, dar e scumpă ca naiba, așa că probabil o să mă mai risc un timp.

Trasul cu arcul e un sport foarte periculos! Când vedeți o țintă care arată binișor, să știți că în spatele ei stă un om vânăt și care a muncit tare pentru galbenele alea.