Povestea de nescris

Asta e o poveste pe care aș fi vrut să nu o scriu niciodată, dar cum nu știm ce rost a avut, așa nu știm dacă scriind-o nu ar ajuta pe cineva.

În martie 2016 stăteam senină cu mama pe canapea la povești când s-a oprit tristă și cu ochii în lacrimi a spus că are cancer. Triplu negativ, stadiul 3. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Povestea asta e despre ce va fi cu tine, aparținătorul, după ce afli asta.

În prima fază am trecut din șoc în acțiune. Focus complet pe ce e de făcut: caută doctori, cere păreri, caută pile, ascultă sfaturi, citește nebunește tot ce prinzi pe net. Mintea prinsă în acțiune refuză complet să gândească altceva decât că va fi bine, se rezolvă, nu e atât de grav, nu o să pățim noi asta.

Al doilea șoc sunt coridoarele spitalelor. Dacă ar putea vorbi pereții ăia, atunci ar urla durerea. Încerci să fii tare și să încurajezi, dar în mintea ta începi să te îndoiești că va fi bine. Te gândești la moarte și rămâi fără aer. Pe cine vei mai suna tu în fiecare dimineață?

Când chimioterapia intră pe făgaș, începi să te simți inutil.

Al treilea șoc e rasul în cap.

Nu poți ajuta cu nimic răul care se instalează. Ești un aparținător inutil, care ar fugi la mii de km numai să nu vadă durerea. Începi să simți furie. Furie oarbă, mută și surdă. Furie că vi s-a întâmplat vouă, furie că nu poți face nimic, furie că nu știi cum să te porți mai bine, furie că optimismul tău nu se ia, furie că nu îți poți urla furia.

Spre finalul tratamentului, când e tot mai rău, se cuibărește frica. Frica uriașă care aproape te înghite. Frica, nu că chimioterapia nu va funcționa, ci frica că poate inima sau corpul va ceda. Apoi frica că și tu vei păți la fel.

Operația e ca o gură de aer proaspăt. Doctorul ăla va scoate tot răul afară. Nu îl cunoști, dar știi tu sigur asta. Te gândești că va face el curat bine bine și totul se va rezolva.

Radioterapie. Te simți la capătul drumului, poți respira, ați reușit, dar de ce cel de care aparții nu vede că sunteți la capăt, că ați scăpat? De ce e așa de obosit și pesimist? Furie, confuzie, epuizare.

E cumva un amar pe care îl duci cu tine zilnic și pe care nu vrei să îl știe nimeni, căci atunci poate s-ar purta diferit. Te izolezi în durerea ta și te încăpățânezi să duci bătălia din postura stâlpului ce trebuie să fii. Nicio fisură nu e permisă.

Apoi, liniște și așteptarea încordată a fiecărui CT și a răspunsului nu au apărut metastaze. Vrei cu orice preț să închizi cartea, dar frica rămâne. Dacă revine? Când revine? Ce fac atunci? Zâmbești și îți spui că e o lecție, că trebuie să învățăm toți să profităm de orice clipă. Începi să simți acut că nu mai ai timp de prostii, că trebuie să îți găsești rostul, că nu ai voie să îți mai amâni viața. Povestea asta devine și despre tine, nu numai despre bolnav.

…….

Așa a arătat povestea mea. Noi scriem încă finalul și deocamdată suntem în poziție de învingători.

Dacă vei trece prin toate astea încercă doar trei lucruri: să nu te întrebi obsesiv de ce, să muțești furia și să ai un om din exterior cu care să vorbești despre ce e cu tine. Îmi pare rău. Va fi ca naiba. Dar poți mângâia, alina, aduce un zâmbet, a ține o mână, a șterge o lacrimă, a face un compot, a cumpăra o floare, a schimba un pampers, a pune un pansament, a cumpăra medicamente, a scrie un pomelnic, a lua o perucă, a citi o carte și a lupta zilnic, cu încredere oarbă. Nu poți decât să dai forță, căci bătălia nu e a ta, și forța ta e mai puternică decât inutilitatea ta.