inima slabă

Bunicul plângea tot timpul când mergeam acasă. Îl tot certam că de ce plânge că doar ne vedem în fiecare lună și el îmi zicea că inima lui e slabă și plângea în continuare. Utima dată când a plâns, am plâns împreună. M-a întrebat dacă moare și i-am spus că da, că o să moară. Am stat și am plâns împreună până când l-am auzit pe băietul mare strigându-mă. Am fugit la prunc ca să îmi arunc tristețea peste gard și să nu mă mai uit în ochii apoși ai bunicului. Nu i-am mai văzut niciodată de atunci.

Ieri, când copiii au început să cânte la spectacol și am văzut ochii mari și calzi ai băiatului meu, am simțit cum mă îneacă plânsul și rămân fără aer. Fără motiv, fără logică, fără minte. Eu știam că sunt stâncă. Tot timpul am auzit că sunt prea realistă și simplific totul în bucăți prea reci. Adică, eu cred că pot să conduc echipe, să mă cert cu clienți, să pun presiune, să privesc rece, să iau decizii grele, să fac audituri și să stau ca un bolovan nemișcat în drum, dar mă apucă bocitul la un concert amețit în care al meu nici n-a fost vedetă?

Tati, de când cu copiii ăștia cred că îți port eu mai departe inima asta slabă.