Chinezul mic și oropsit

Nu știu cum m-a ajutat bunul Dumnezeu să nu ajung niciodată până acum într-un avion plin de chinezi care nu vorbesc o boabă de engleză, dar orice bine se termină cumva. Eram înconjurată de ei. Un grup măricel, de septuagenari, toți numai un tic, umpleau sala de așteptare și stăteau fie într-o tăcere completă, fie într-o urlare de sunete ascuțite.

Pe la marginea grupului stăteau stingheri doi tineri, undeva pe la 25 de ani. La un moment dat el zice ceva și ea îi trage o palmă zdravănă peste piept. Așa, ca o glumă între iubiți. El mai zice ceva și ea jap, jap încă două palme. Stau un pic tăcuți, el o atinge pe picior și ea jap încă o palmă peste față. Părea ceva hârjoneală de iubiți, numai că niciunul nu râdea după. Trec două minute alt jap jap acompaniază tusea sufocantă a unei colege de grup.

Nu mai răbdă și îi întoarce spatele. Îi văd și eu fața ușor tâmpă și perfect plată care totuși nu poate fi motiv de atâtea palme. Mă zgâiesc la el și deodată se vede strălucind în soare unghia  degetului mic, lungă de mai bine de jumătate de centimetru, pilită frumos într-o formă pregătită de manechiură franțuzească pentru care orice domnișoară ar fi plină de invidie. Mă uit mai bine. Unghia pereche de la cealaltă mână se ridica spre ureche grațios. Mi-am întors repede privirea speriată și mi-am pironit-o pe o tanti care clipea des parcă cu toată fața.

Măi, tipul ăla și-o merita. E clar că și-o merita! Păi să facă fata geloasă pe așa unghii frumoase și utile?