Jurnal de voluntar amator – Episodul în care m-am mâhnit

Sâmbătă am fost iarăși la plantat. Fiecare plantare are un episod aici pe blog dacă sunteți curioși de cum au decurs în timp ostilitățile (1, 2, 3) , și toate sunt roz și un pic flu-flu, mai puțin ăsta de azi.

Măi, îs mâhnită. M-am mâhnit că suntem ca niște copii proști care nu au înțeles încă că voluntar e că tu vrei și dacă tu vrei e pentru că tu crezi în ceva și dacă crezi în ceva și crezi că poți face și tu diferența, atunci de aia ești acolo și trebuie să dai tot ce poți tu în ziua aia.

Dacă te-ai înscris pe listă, iar lista s-a epuizat din prima zi semn că sunt mulți care vor să participe, atunci sâmbătă când te trezești nu există că e cam friguț, că stă să plouă, că ești un pic răcit. Dacă poți umbla și pământul se învârte încă, atunci îți scoți curu din casă și mergi la plantat.

Dacă ai venit, atunci ascultă ce zice nenea volunarul responsabil de parcelă, că poate chiar știe ce zice. Îi fain, suntem toți excitați, vrem să punem cât mai mulți copaci. Îi mega bine, dar taci din gură și ascultă.

Dacă ai ascultat, atunci îi vremea de plantat. Trebuie să decopertezi iarba? Da. Îi ușor? Da. Trebuie să sapi, să rupi rădăcini, să dai zdravăn la hârleț? Da. Îi ușor? Nu prea. Ești obosit? Lasă, că te refaci duminică. 3 ore, atâta ai de lucru. Facem o pauză scurtă, băgăm un energizant caloric, facem o poză și înapoi la săpat.

Dacă ai pus și puietul bine, atunci îi vremea de bătucit. Cu mâini, cu picioare, cu ce știi tu. Trage de el și vezi de mișcă. Mișcă? No atunci nu-i bine. Nu pleca, că nu ești plătit la numărul de puieți plantați. Fix un pas mai ai de făcut și după aia ce o vrea Dumnezeu. Până la Dumnezeu, fă tu treaba ta ca lumea.

Și atât.

Măi, nu zic, sunt sigură că am greșit și noi, dar am stat și în genunchi lângă puieții aia sperând că poate într-o zi o să fie o pădure și noi o să plesnim de mândrie.

E fix așa de simplu să încerci să faci o treabă bună, altfel ce sens are să mergi undeva voluntar?