Momentul ăla în care îți e frică de tine

Vorbeam și vorbeam și deodată mă auzeam. Eram un Coelho al întâlnirii. Fiecare cuvânt emana înțelepciunea zecilor de generații dinaintea mea. Ziceam despre valori și ziceam despre intenții și ziceam despre adevăr și despre datoria față de tine și la un moment dat m-am ridicat și m-am văzut de sus cum stăteam tolănită, cu toată greutatea ucigând scaunul de sub mine, cu laibărul verde ridicat pe gât într-o postură princiară și vedeam cum mă făceam tot mai mare și celălat tot mai mic și cum desfășuram în fața mea povești despre cavaleri și despre curaj nebunesc.

În momentul ăla mi-a fost frică de mine. Mi s-a făcut frică tare de tot și m-am făcut mică și m-am ascuns într-un colț. Mi-a fost frică că am ajuns la vârsta la care mă pot purta ca o stafidă jumbo plină de maxime. Aș putea trăi numai din asta. Să mă rostogolesc din birou în birou, să miros problemele și să convoc oamenii să ia întelepciune. După asta aș deveni o smochină jumbo plină de truisme. Atunci nu m-aș mai rostogoli prin birouri căci ar veni lumea direct la mine să îmi aducă ofrande și eu doar să vorbesc, iar când cuvintele vor deveni inutile voi tăcea și voi aștepta ca lumea să îmi înteleagă privirea. După un timp vor veni noaptea pe furiș și mă vor arunca la coș și în locul meu vor pune un copac, mult mai frumos și mai util, la fel de tăcut, dar măcar producător de oxigen.

M-am ridicat din colț îngrozită de viitorul meu. Mi-am pus un sifon. M-am legat cu o ață de birou ca să nu îmi iau zborul. Nu aș vrea să fiu o stafidă jumbo care să și zboare.