Strada fără cablu

Eram prin clasa a cincea sau a șasea. De fiecare dată când trecea o dubiță pe ulița noastră prăfuită, care purta numele răsunător Mărăști și care era confundată tot timpul cu mai importanta și mult mai lunga Mărășești, stăteam cu răsuflarea tăiată sperând că măcar vreunul dintre bunicii noștrii s-a lăsat topit de rugămințile noastre fierbinți și și-a tras cablu.

Toți colegii noștri de școală care stăteau la bloc aveau cablu. În pauze se vorbea numai despre desene animate și MTV. Oricât de bună eram la improvizație nu reușeam nicicum să scot vreun cuvânt în timpul discuțiilor și pentru o chestie mică, bine făcută, cu un păr ciudat și cu haine dubioase, măcar vorbitul ar fi putut să mă salveze din anonimat.

Aveam pe atunci două prietene la care mai mergeam după școală, Mihaela și Andreea. La Mihaela aveam voie să facem orice. Ajungeam la ea, mergeam în camera ei și stăteam ca pe ace vreo jumătate de oră până propuneam să ne uităm la desene. Atunci îmi luam fără să respir doza de desene și subiecte pentru pauze. Urma ca pentru una sau două săptămâni să arunc toată artileria grea pe care o dețineam.

La casă nu se trăgea cablu așa ușor. Era o investiție mare pentru firma de cablu și trebuiau să se adune cât mai mulți oameni ca să ne accepte cererea. Mi se pare că nici bunicii nu prea voiau. Nu cred că prea înțelegeau ei cât de mult ne doream să fim și noi cool la școală.

SpongeBob Pantaloni Pătrați mi se pare unul dintre cele mai hidoase și stupide desene pe care le-am văzut vreodată. Și o să îmi iau această părere și o să mi-o bag drept în dos și o să las copilul să se uite la televizor sau la youtube sau la orice drăcovenie se uită ei acum, căci oricâte aere intelectuale și hipsterești îmi dau, nu eu stau zilele astea în bancă, ci el.