Un deal greu de urcat

Mama stă în deal, deasupra orașului. Priveliște frumoasă cu pădure aproape, dar drum în pantă. Ieri, urcam cătinel drumul cu mașina, când în fața noastră răsare o mașină ce patina elegant la deal. Ne oprim din timp și așteptăm să reușească să urce. La un moment dat auzim de pe bancheta din spate niște sunete. Băiatul cel mare plângea pe înfundate cu ochii lui uriași,  înghețați de spaimă. Îl iau de mână, îl rog să respire cu mine și să încercăm să avem încredere în tata. Să îi spui unui panicat să se calmeze e la fel de inutil ca să îi zici tatălui lui că poate nu putem urca nici noi dealul.

Coborâm frumos cu spatele până la bază la asfalt uscat, coboară și nenea din față, ne luăm avânt și dăm să urcam. Copilul și mai speriat, plânge isteric. Îl strâng tare de mână și respir cu el, încerc să îi explic că nu pățim nimic și tata nu o să se poată concentra la urcuș, dar știam că e degeaba pentru că nu mai aude nimic. Așa că l-am ținut numai de mână și am respirat cu el.  Ajungem în deal glorioși și totul dispare ca din senin. Cinci minute de panică evaporate în neant de parcă nici nu au existat și niciun cuvânt nu s-ar mai fi spus despre ele.

Azi, apare din senin, îmi zice că a gasit soluția și se pune pe cântat: Când te-ai speriat și ești panicat/ Nu îi ajuți nici pe ceilalți și nici pe tine/ Mai bine respira acum cu mine/ Numără până la zece/ Și poate îți va trece.

Răbdare. Asta am învățat eu de când cu pruncii. Răbdarea de a-i asculta când nimic din ce zic nu are sens. Răbdarea de a-i lăsa să se calmeze. Răbdarea de a-i lăsa să treacă un prag când sunt ei gata. Răbdarea de a nu mă enerva prea ușor.   Răbdarea de a asculta de o sută de ori un cântec. Răbdarea de a citi aceeași carte în fiecare seară, luni intregi. Răbdarea de a-i lăsa să încerce ceva ce știm de la început că nu va funcționa. Răbdarea de a răspunde oricărei curiozități. Răbdarea de a alege numai soșetele roșii. Răbdarea de a nu interveni într-o ceartă. Răbdarea de a mai sta încă cinci minute în parc. Răbdarea de a-i lăsa să ude florile, deși toată casa va fi numai apă.

….

Răbdarea de a-i lăsa să crească când și cum pot ei, atunci când eu aș vrea totul rapid, simplu și dintr-un singur click.

Munți de răbdare. Himalaye peste Himalaye de răbdare, pe care se așterne câteodată ușor un cântecel salvator. Atunci mă simt de parcă am câștigat la loterie și îmi umplu rezervorul de răbdare până la vârf.

PS: Dacă sunteți interesați de dezvoltare personală, vă recomand călduros să faceți copii. Chiar nu are sens să dați bani la psiholog sau pentru a vă regăsi în ashramuri. Pruncii vor scoate tot din voi, de la traume nebănuite din copilărie până la reflecții legate de propria moarte. Se fac și simplu. Încercați doar!