Treaba asta cu milenarii

Se tot plânge lumea pe la colțuri cum că generațiile astea noi nu mai au aceeași pasiune și nici seriozitate și nici profesionalism cum aveam noi, că sunt interesați numai de salarii mari, numai să facă cele mai cool chestii și să o ardă relaxați de o zi pe alta.

Și întreb eu, de ce ar fi altcumva și de ce ar fi rău așa? Facem noi ceva ca să îi scoatem din stilul ăsta sau îl încurajăm și perpetuăm de la o firmă la alta?

La primul meu loc de muncă am fost puși lângă cei mai seniori colegi cu misiunea clară să ne crească și să tragă și pielea de pe noi. Erau așa de puține firme de IT că te bucurai că erai angajat ca programator în timpul facultății și îți dădea cineva șansa asta din start. Proiectul la care lucram cuprindea de la scrisul de soft până la instalatul calculatorului la utilizatorul final și apoi până la statul la telefon cu utilizatorul și explicat că Space e tasta lungă. Nimeni nu te întreba cât ești de fericit sau dacă nu cumva ți se pare cafeaua prea amară, în schimb primeai taskuri grele și greșelile îți erau înțelese.

După aia am plecat în alt loc unde am aterizat lângă niște oameni și mai seniori și mai exigenți. Aici am învățat despre responsabilitate și despre cum e să fii mândru de munca ta și de firma ta. Eram încă în companii relativ mici unde toți aveam acces la toți, dar mai ales la fondatori, cei care aveau încă vie viziunea lor și puteau fi ușor modele pentru noi. Cumva creșteam în același tipar, ghidați după principii comune și cineva ținea cu dinții de ele.

Dacă ne uităm cum arătă azi primii ani pentru un coleg proaspăt ieșit din școală parcă nu mai e chiar la fel, parcă e foarte ușor și foarte fun totul și poate că și asta face diferența. Târguri de cariere,  internshipuri, program part time la alegere, bine ai venit in corporația noastră, tehnologii preferate din start, taskuri preferate, salarii cu care iți permiți un iPhone din primele luni și care se pot și dubla după doar un an de muncă, semnături de seniori după trei ani, feedback cu blândețe și o încercare cât mai puternică de a crea locul de muncă ambiental perfect.

Și nu zic că e rău și că nu e justificat de cererea curentă, dar ce zic e că nu ne mai luăm timpul de a-i crește și de a investi timp și energie într-un plan pe termen lung, nu ne mai luăm riscul de a nu le satisface orice preferință și de a-i lăsa să umble un pic pe drumul mai greu, nu ne mai luăm în serios rolurile de genul mentor sau coach de la nivel de developer până la management și de a selecta și educa cu maximă seriozitate oamenii din aceste roluri.

De fapt ne plângem de incapacitatea noastră de a ne adapta unei lumi noi, supra monetizate, păstrând în același timp standardele și așteptările cât mai sus și de incapacitatea companiilor noastre de a avea o viziune unitară și asumată a tipului de angajat pe care și-l doresc.

Și ne plângem fix degeaba și nu o să mai zic nici mâc în ziua în care eu, privind din afară, o să vad prima companie din Cluj care își donează integral banii de summer party pentru o cauză aleasă de angajații ei sau când trainingurile de leadership vor include gătitul la masa săracilor și nu aruncatul banilor pe certificări inutile de scrum masteri sau când team buildingurile se vor face asumat și organizat la plantat de copaci, adică atunci când tu, companie, iți înțelegi puterea de a forma oameni și o folosești prin toate pârghiile tale.

11 Comments

  1. Asta cu ”presiunea de a crește în carieră” e și ea cu dus și întors.

    Ghici care e una din chestiile care pun gaz pe focul Coaliției pentru Familie?

    .
    .
    .

    Faptul că fetele sunt mult mai dornice să învețe carte și să intre în meserii intelectuale, ca dreptul, medicina sau finanțele. Din diverse motive, prea complicate, nu numai financiare.

    Astfel încât numărul de femei angajate în astfel de meserii reprezintă o majoritate. Spre exemplu, în România sunt femei:

    – 3 judecători din 4;
    – 2 procurori din 3;
    – 2 medici din 3;
    – 3 avocați din 4.

    Tendința asta nu e de ieri, de azi, e de cel puțin o generație. Poate chiar de 2, dacă luăm în calcul promoțiile 1975-1980. Dar nu era mare scofală. O profesoară, o judecătoare la țară sau o doctoriță la dispensarul din colț nu câștigau foarte mult. Cei care învârteau banii erau milițienii, gestionarii, mai târziu oamenii de afaceri, speculatorii imobiliari, primarii / șefuții locali corupți, samsarii, combinatorii.

    Dintr-o dată vine manevra lui Ponta dintre 2012 și 2013, care manipulează piața spre o creștere accelerată a salariilor în numai 2-3 ani. Iar portițele fraudei și combinației se închid una câte una.

    Odată schimbată situația, e nevoie de o carieră susținută de școală ca să te bucuri de bani și statut.

    Așa zișii jmecheri și combinatori, care au băut Scandic de la sticluțe de plastic în spatele școlii pe vremea când alții învățau, sau întindeau cabluri pe blocuri când alții își toceau coatele 12 ore pe zi pe birouri, acum rămân cam mofluzi!

    Like

  2. Târgurile de cariere, internshipurile, tehnologiile preferate și salariile cu care iți permiți un iPhone X din primele luni și care se pot și dubla după doar un an de muncă funcționează dintr-un singur motiv, foarte precis și rațional: fiindcă trăiești în România în 2017. (Tot în România, dar în 2007, ți-ai fi permis iPhone 2G cu multe rate și credite, bloggării te-ar fi porcăit fiindcă ai iPhone 2G și rate, iar golănimea ți-ar fi smuls iPhonele 2G în autobuz.)

    Adică nu mai ești supus/ă presiunilor pe care le suportă un occidental în aceeași situație. Nici chirii de mii de lire sterline, nici McJoburi de dat cu mopul, nici asigurări RCA de 3000 EUR, nici pierderea serviciului să ajungi aurolac/ă pe străzi, nici să mori cu zile fiindcă n-ai asigurare medicală.

    Traiul în România în 2017 înseamnă costul redus, insignifiant, al educației. 4-5-6 ani de facultate și ești ”domnu’ doctor”. Domnișoara contabilă. Doamna inginer. Domnu’ arhitect.

    Dar dacă ar fi costat 50 000 USD un an la Medicină, ciuciu diplomă de doctor!

    Like

    1. Si toate pe barba viitorului angajator care are doua optiuni: sa reia scoala cu tine cu rabdare si sperante ca nu pleci cand incepe sa vada si el rodul muncii sau sa o traga si el de coada cumva, sa scoata ce poate cu investiție minima, ca oricum te duci si in paralel sa faca head hunting la sange la cei gata formati. Si ne invartim in cerc si tot asa…

      Like

    2. Din păcate la partea aia cu costul educației n Romania anului 2018 nu prea e așa – pentru majoritatea părinților care nu au o afacere și nu locuiesc in cele 2-3 centre universitare, să-și trimită copilul la facultate e un cost care și-l permit extrem de greu sau deloc, mai ales la nivelul exagerat la care au ajuns chiriile in marile orașe (300-400€/luna un apartament cu 2 camere, într-o tara in care putini adulți câștiga peste 300€/luna)..
      La fel cu asigurarea medicala – înafara de câteva profesii (IT, medici, avocați etc..) care ne permitem o asigurate privată, restul populației își riscă zilnic sănătatea într-un sistem medical de stat in pragul colapsului.

      Like

      1. E foarte posibil. Dar, până una-alta, chiria de 300€ nu e totuna cu 3000. Nici tariful maxim posibil pe care îl ia Medicina pentru un loc cu taxă, cam 2000€, nu e totuna cu 50 000.

        Like

        1. Adevarat, din pacate si salariile aici sunt de 5 ori mai mici decat acolo.. Comparam mere cu pere.
          Oricum, in post nu era vorba de diferentele intre milenarii de aici si cei din occident, ci dintre cei de acum din Romania, si tinerii de acum 10-20 de ani tot din Romania.

          Like

          1. Faptul că sunt de 5 ori mai mici e irelevant.

            Zice unul: ”avem productivitate de 60 la suta din media UE, dar salarii la 20 la suta, iar patronii isi doresc sa plateasca pe cat se poate de putin. Țipand ca romanii sunt puturosi, tanara generatie e nustiu cum, ajutoarele sociale sunt de vina etc. fiindca nu le mai tine modelul de afaceri bazat pe forta de munca platita cu alune si exploatata ca in sclavagism”

            Probabil omul nostru a trăit în pădure în ultimii 15 ani. Dacă ar fi pus mâna măcar pe un ziar ar fi văzut că nu patronii sunt cei care trag spre sclavagism și țipă că românii sunt puturoși. Pensionarii și necalificații o fac.

            (Și când se plictisesc de asta, îți zgârie mașina până o fac ananas, îți smulg iPhonele în autobuz și îți mai trag și câte un bocanc în coaste în holul blocului.)

            Like

            1. Deja o dam in diverse.. 🙂 Adevarul cu “productivitatea” e undeva la mijloc – normal ca pentru patroni e usor sa dea vina pe casierita platita cu salariul minim pe economie ca nu e “productiva”, cand el nu are profit din cu tot cu alte motive, nu ca amarata aia de la supermarket nu incaseaza bani mai repede.
              Sunt alte meseri in care intr-adevar productivitatea tine de angajat intr-o oarecare masura, si IT-ul e printre ele.

              Like

  3. Depinde cred de experiența fiecăruia.. Eu am văzut și acum vreo 17 ani firme in care sa freca menta destul, și programatori cărora daca nu le convenea ceva după câteva luni se mutau urgent la alta firma. 🙂 Nu erau așa multe firme, dar erau suficiente pentru cati programatori erau, chiar daca aveau 6-7 angajați și acuma au 300-400.. La fel cu seriozitatea, e mai mult din capitolul “ehei, pe vremea mea..” 😀

    Like

    1. hai no, ca nu e numai “ehei pe vremea mea”, mie mi se par ecuatiile foarte diferite si schimbate de “puterea de cumparare” si presiunea de a creste si a tot creste.
      zi-mi experineta ta 🙂

      Like

Comments are closed.