Fericirea se ia cu lingurița

Mă cac pe mine de frică să nu mor înaintea de 89 de ani și primele semne de senilitate. Ca atare am început să mă caut în fiecare an de năpasta asta cruntă numită cancer, care a ținut morțiș să se joace cu nervii familiei noastre. Nu am nicio garanție de nimic, dar măcar simt că așa am grijă de mine.

Ieri, stăteam deja de o jumătate de oră pe holurile unor cabinete când mi-am făcut curaj să îmi ridic ochii din telefon și să mă uit în jur. Am văzut fețele albe și sleite de puteri, perucile proaste care mai dădeau puțină demnitate bolnavelor. Aparținători rămași fără cuvinte de alinare, muți de neputință. Tăcere. Multă tăcere.

Mi-a venit rândul. Am intrat, am încercat să glumesc, dar râsul parcă nu îi mai suna la fel. Ne vedem peste un an. Asta e tot ce voiam să aud. Cuvintele au venit și sufletul mi-a răsuflat ușurat.

Am fugit repede afară, ușoară ca un fulg. Am zâmbit la ploaie. Am sărit grațios peste o baltă. Numai că fețele, fețele mi se roteau prin cap. Oare cât timp mai au? Ne vedem peste un an. Numai atât contează. Numai ce fac cu anul ăsta contează.

Fericirea o să mi-o iau cu lingurița. Zilnic, lingurițe mici, lingurițe mari, lingurițe mijlocii, cu înghețată galbenă, cu jeleuri roz, cu mere verzi, lingurițe dulci, lingurițe reci, lingurițe calde… Zilnic, educat, cu încăpățânare și voluntar. Asta o să fac eu încă un an. Tu?