Jurnal de voluntar amator – Episodul cu prunc, cu jale și cu cocon

În deja buna tradiție a familiei, nu vrem să treacă niciun an fără ca să scormonim pământul și să lăsăm după noi câțiva copaci.

În primul an veneam acasă cu o sută de povești despre copchii dezbrăcați pe un frig crunt și despre o nouă prietenie legată mai tare în jurul hârlețului.

În al doilea an veneam acasă cu sufletul mândru de dădea să plesnească de pruncul meu și vitejia lui.

Anul ăsta am venit acasă mulțumind Domnului că am supraviețuit și am și terminat.

Toată săptămâna am fost răcită. Rău. Pe zi ce trecea eram tot mai rău, iar vineri dimineața m-am trezit cu capul vâjâind și febră. Am lucrat de acasă și nu am scos nasul afară deloc sperând că azi o să fiu bine. Sâmbătă dimineață l-am ridicat pe micuț din pat și cumva mi-am întins ceva la spate. Au urmat câteva secunde fără aer și am simțit cum orice mișcare îmi băga cuțite în spate. Am luat o dușcă de pastile și când am dat cu ochii de pruncul mare mi-am dat seama că o să am probleme mult mai mari decât cele ce puteau trata pastilele. Nu mai voia să meargă. Tudorică nu venea și atunci el ce face numai printre oameni mari și necunoscuți.

Am mituit copilu cu croisante cu ciocolată și am purces. Un friggg, ai de capu meu. Un dealll, ai de capu meu. După ce am urcat dealul… l-am coborât, că acolo era parcela noastră. Dăm să ne cuplăm cu un nene și îl auzim Dar ăstia nu au curățat iarba?. Ne luăm destinul în propriile mâini și săpăm. După o oră începe pruncul Dar Tudorică de ce nu a venit? Cât mai stăm? Când plecăm? De ce îi pămîntul ăsta așa tare? De ce nu a bătucit lumea pământul la puieți? Mită, multă mită.

Am băgat mare cu bucuria omului care înțelege în sfârșit că greutatea excesivă îl poate ajuta în viață, chiar și dacă numai la bătucitul pământului de lângă puieți. Curând am terminat parcela și ne-am apucat de spațiul de lângă parcelă. Am mai plantat vreo două parcele. Copilu o descoperit depozitul de puieți și asta l-a făcut mega fericit. Brusc aveam de ce să fim acolo. Trebuia să plantăm câți mai mulți puieți, ca el să poate să mai aducă și alții. După ce am exterminat vreo 34 de râme și am deranjat din hibernare vreo 4 cosași, am dat peste un cocon de ceva. Era moale, alb și frumos. L-am pus ușor în pământ cu frică că l-am omorât. Mi-am amintit de Murakami. Tata tocmai a terminat 1Q84. Să nu uit să îl întreb el ce a priceput.

La 13:03 fix am declarat cocktailul de medicamente incapabil de a mai ajuta și am luat-o la pas spre casă.

Pe când coboram dealul ăla mare, am dat cu ochii de cele mai groaznice parcele posibile: pantă de vreo 70 de grade de sus până jos, expunere 100% la vânt, dar cu șiruri perfecte de puieți ridicând capetele spre soarele proaspăt ieșit din nori.

Am plecat capetele cu rușine că nu mai stăteam să ajutăm și am promis că la anu voi fi de fier.

La mașină am tras un genunchi zdravăn în ușă.

La anu voi fi de fier! Acuma mănânc un marțipan, dar la anu voi fi de fier!


Dacă sunteți curioși:

Episodul 1 : https://rbanici.wordpress.com/2016/03/23/jurnalul-unui-voluntar-amator-ep1/

Episodul 2 :

https://rbanici.wordpress.com/2016/10/29/jurnalul-unui-voluntar-amator-episodul-cu-prunci/