Despre fân

Am copilărit în Alba Iulia pe strada Mărăști. Am adoleșcentit tot pe aceeași stradă și m-am măritat tot pe strada Mărăști din Alba Iulia. Era mai mică și mai scurtă ca celebra Mărășești, dar era strada mea, unde stătea familia mea și bunicii mei. Pe strada Mărăști nu exista fân, numai praf și noroi. În serile de vară stăteam în camera din față, cu geamurile larg deschise, visând cu cartea în mână la verile petrecute de colegii mei la bunici la țară. Auzeam cum mergeau la fân, cum se urcau pe căpițe să ajute la ridicatul lor. Unii povesteau despre nopți magice în hambarul plin de fân. Pe cât se mândreau bunicii că ei sunt de la oraș, pe atât mă necăjeam eu că sunt de la oraș.

Într-o vacanță la munte eram la mama naibii pe un deal și am dat de o bunică și un bunic care lucrau la fân. Cu La Medeleni rulând încă în minte am zis că e musai să îi ajutăm. Cu ocazia asta am aflat că fânul gâdilă. Fânul e plin de polen și de praf. Fânul înțeapă. Fânul intră și prin haine. Fânul miroase grozav până nu mai poți respira din cauza alergiei la fân.

Urăsc oficial fânul!

Acestă postare ciudată e doar un răspuns timid către o postare a prietenei mele de facebook Roxana C. cu mesajul: cine are curajul să își deschidă mintea și să o pună pe masă, va da cu siguranță de cineva care să o înțepe enervant cu un pai de fân, stând liniștit și ferit la umbra unei căpițe uriașe. Așa că scrie despre ce vrei tu, dar eu te provoc să scrii despre pisici și fân, pare un subiect foarte bun pentru vârsta ta. 😉