declarație personală publică

eram pe la începutul anului într-un aeroport în tranzit și așteptam de câteva ore să plecăm mai departe. mă durea capul groaznic și nu aveam chef nici de conversație și nici de citit. la un moment dat, vis-a-vis s-a așezat un cuplu foarte tânăr. timp de o oră s-au ținut strâns de mână, s-au pupat și s-au uitat unul la altul de parcă tot universul se dizolvase în jurul lor. m-am uitat continu la ei o oră cu ochii injectați de migrenă, jinduind după senzația aia de gol în stomac. m-am gândit că niciodată nu o să mai simt cum îmi fuge pământul de sub picioare când îi văd numărul apărând pe ecran sau cum nu o să îmi mai tremure mâinile prin părul lui. și i-am urât pe copiii ăia. i-am urât așa cum bătrânii acri urăsc tot ce are ziua de mâine încă în față.

aseară stăteam chircită în pat și simțeam cum mă doare fizic lipsa soțului meu. simțeam cum mă dor mâinile care îl căutau și rămâneau încleștate pe o pernă. simțeam cum îi căutam mirosul și nu i-l mai găseam. simțeam cum mă sufoc de dor. în loc să plâng ca proasta, am râs ca nebuna. am râs de bucurie că încă știu ce simțeau puștanii ăia în aeroport și nu l-am mai urât așa de tare că a plecat. și nu i-am mai urât așa de tare că se iubeau de parcă lumea stătea în loc.

cheers darling! happy 8!

2 Comments

  1. Și deodată mi-ai devenit și mai simpatică pentru această declarație în public. Mă bucur pentru voi, când e dragoste, totul în jurul vostru e mai bun și mai frumos. Acum îmi explic eu de ce te-am îndrăgit. 😉
    Îți doresc să-ți treacă repede de dor.

    Like

Comments are closed.