Mici țăcăneli de serviciu

Știți că fiecare avem mici țăcăneli care ne fac să ne simțim bine la un loc de muncă sau să îl părăsim cu multă mâhnire? Cel puțin, eu așa pățesc și mă gândesc că dacă eu pățesc așa atunci poate mai sunt și alții ca mine. Aș vrea să fiu specială, dar nu prea reușesc.

La noi în firmă, lumea e foarte atentă la momentele speciale din viața fiecăruia și cineva se gândește tot timpul că va fi ziua ta sau că ai terminat facultatea sau că te-ai căsătorit sau că ai divorțat…etc. La aceste momente frumoase lumea se strânge și tăinuiește un cadou, care de cele mai multe ori reușește să te surprindă. Eu am primit anul ăsta cabluri de încărcare pentru baterie, căci tocmai rămăsesem cu ochii în soare și cu mașina moartă la Polus. Mie mi se pare foarte drăguț gestul și tot timpul rămân un pic fără cuvinte când vine lumea să surprindă. Sunt ca niște mici spiriduși de Crăciun fără colanți și clopoței.

Acum ceva ani, mai precis în martie 2015, pe când plecam în al doilea meu concediu de zămislit băieți frumoși și vajnici, s-a făcut dimineața ultimei mele zile de muncă și începeam să fiu un pic agitată. S-a făcut prânzul și deveneam mai agitată. Apoi s-a făcut ora de plecare și am plecat tare mâhnită. Niciun cadou. Nicio supriză. Niciun coleg din departamentul meu sau din echipa mea care să își amintească că eu plec și ce fain ar fi să fiu surprinsă…cu niște gânduri bune, măcar.

Pe drum spre casă, în prima parte, m-am convins că așteptarea mea era aberantă și nu ar fi trebuit să o am și că au fost ocupați și că e primăvara și lumea e îndrăgostită, în a doua parte mi-am amintit de toate colegele care au fost sărbătorite la plecare și că eu de ce să nu fiu sărbătorită, iar când am închis motorul în fața casei mi-am zis că ăsta e adevăratul feedback pentru munca mea de manager. Și m-am bosumflat. Tare. Și rău. Și rău. Și tare. Și furtunos de nervos. Și fulgerător de supărător. Și incredibil de negru.

Ca noroc că am avut un an să îmi treacă și să îmi repet destul de des în oglindă că sunt absurdă.

Am revenit la același loc de muncă și cam după două luni, am fost adăugată într-un chat vesel de cumpărat cadou pentru un coleg proaspăt tătic. Am ieșit din chat ca fulgerul și am decis că o să mai fiu un pic absurdă.

În debaraua minții mele, eu am asociat aceste cadouri ca semne de apreciere din partea colegilor, iar lipsa lor ca un semn de ne-apreciere și oricât de rațională am vrut să fiu, tot am avut un hâc cu subiectul în cauză. Am observat într-o altă situație aceeași țăcăneală ieșind din dulap, atunci când am perceput lipsa unei conversații ca un semn de ne-apreciere. Se pare că țăcăneala mea e că dacă eu simt că mă dau peste cap, atunci am nevoie să aud/văd din când în când că cineva apreciază acest efort. Nu am nevoie decât de apeciere verbală( sau aparent de cadouri) ca să se liniștească țăcăneala mea.

Aș zice, concluzionând, că un lider bun e cel care se prinde de țăcăneala fiecăruia, înainte ca ea să facă daune majore și hrănește monstrul la momentele oportune așa încât să îl facă să se târască la loc în dulap și să toarcă cuminte.

Tu? Care e țăcăneala ta?

 

10 Comments

  1. Eu citeam și tot așteptam surpriza: ceva, ceva tot trebuia să se întâmple. O petrecere surpriză la tine acasă sau oriunde sau orice altceva. Parcă m-au dezamăgit și pe mine colegii tăi.
    La mine țăcăneala e că am nevoie de semne de apreciere, de orice fel ar fi ele. Iar dacă în loc de apreciere primesc reproșuri, atunci să vezi tu nori negri pe fruntea mea. Mulți și acompaniați de tunete și fulgere. Deh, mi s-a întâmplat. Not nice for my soul, I must say.

    Like

  2. Sa am cele mai faine si creative proiecte. Sa fiu tratata ca o regina. Sa nu fiu pusa la munca de jos 🙂 sa mi se faca un piedestal.sa se tina cont de parerea mea. Sa mi se dea impresia ca sunt importanta. ( da, am job:)

    Like

Comments are closed.