Ghimpi și trandafirași

Nu sunt un project manager foarte bun. Nu sunt foarte organizată și nici prea structurată. Uit multe chestii și unele riscuri le văd mai mici decât sunt ele de fapt. Mă plictisesc repede și nu mai am răbdare după ce lucrurile încep să se miște într-un context. Totuși proiectele mele merg binișor. Am învățat să îmi ascund lipsa de organizare în a-mi planifica să mă organizez. Îmi ascund lipsa de structurare prin a mă forța să scriu sumarizări și a planifica clar pașii următori. Îmi ascund lipsa de răbdare și nevoia de nou, luând mai multe proiecte în același timp și delegând, ce poate fi delegat în fiecare,  către persoane mai potrivite. Încerc să îmi găsesc în fiecare proiect un partener care să îmi compenseze problemele.

Mama înnebunește de fiecare dată când vine la noi și îmi vede maldărele de haine adunate pe scaun în dormitor sau cărțile împrăștiate prin toată casa. S-a chinuit mulți ani cu dezordinea mea și orice deschidere a dulapului îi dădea mici palpitații. Biata de ea a cedat când am plecat la facultate, ferm convinsă că sunt un caz pierdut.

Undeva, prin primii ani de serviciu, cineva a văzut, pe lângă marea mea dezorganizare, o sclipire de potențial lider care bătea amețeala mea generală. Încetul cu încetul, am mai lucrat numai în zona de management și deși sunt tot la fel de zăpăcită, micile mele calități în zona de leadership au fost mai importante decât micile mele scăpări.

Ce mă enervează pe mine e că m-am prins prea târziu ce să fac cu lucrurile la care nu sunt bună și am încercat prea mult timp să mă concentrez numai pe ele și să le corectez. Nu există corectare, există doar adaptare pentru a minimiza efectul lor. Focusul ar trebui cumva să fie pe calități și pe cum le pot fructifica și nu obsesiv pe defecte. Aud colegi în sesiuni de feedback cum îmi zic să trec repede peste partea pozitivă și să le zic ce au de îmbunătățit. Abia atunci încep să își noteze idei. Mult timp am fost total de acord că e atitudinea corectă. Dar, la naiba, până nu am stat să povestesc cu o prietenă pe îndelete despre viitorul meu în munca asta și tot ce nu fac bine, nu mi-am dat seama că îmi pun focusul în zona greșită și tot scormonesc unde știu deja ce nu e bine. Ea tot îmi spunea de lucrurile pozitive pe care le-a auzit de la colegi și eu tot spuneam de ce nu fac eu bine și numa nu ne înțelegeam. După vreo două zile am ajuns la momentul AHAAA și m-am prins că nu e deloc bine ce făceam. Sunt aspecte pe care le putem îmbunătăți ușor la noi sau la munca noastră și altele care sunt fundamental ale noastre și nu le putem schimba.

Probabil atitudinea cea mai corectă față de noi e să vedem ce putem face să trăim cu ghimpii noștrii și să le reducem efectele, nu să ne chinuim să îi scoatem. O metodă de a le reduce efectele e să descoperim cu ce trandafirași putem să compensăm ghimpele și să ne folosim de tot ce avem mai bun că să facem buchetul ( asta a fost o metaforă relativ jalnică).