Epifanie la ceas de apus

Epifanie. Îmi place mai mult cum sună epifanie decât revelație, e cumva mai delicat și mai mistic decât simplul revelație.

Azi am avut o epifanie care o să fie așa de siropoasă de mai bine citiți ce urmează cu un pahar de apă rece cu lămâie în mână. După cum vă știu eu pe majoritatea, plecați de ceva timp de acasă, s-ar putea să vă pice totuși bine dulcegăria ce va urma.

Eu cred în rădăcini. Cred că oricât de departe ne-am duce și prin oricâte locuri am umbla, undeva avem niște rădăcini la care ne întoarcem invariabil, pentru a ne încărca de calm, de încredere, de căldură și de forță.

De fiecare dată când pun piciorul gol, vara, pe mozaicul din curtea părinților mei simt cu îmi iau seva din mozaicul pe care l-am văzut prinzând viață. De fiecare dată când mă așez pe canapeaua din bucătărie și scârțăie ca și când se rupe imediat simt cum mă copleșesc zilele în care stăteam pe ea și o priveam pe mama călcând și mă apucă de mână o căldură care mă alină. De fiecare dată când mă spăl pe dinți și îmi sare pastă pe oglinda din baie îmi amintesc cât se supăra mama că murdărim tot în calea noastră, iau un prosop, șterg, zâmbesc și simt cum oglinda rece îmi liniștește mintea agitată. Glicina din curte, scaunele de răchită pe care le scoteam vara din garaj, laleaua roșie din rond, primită de la Andrei, primul băiat căruia i-a plăcut de mine, gresia roz din holul mic, tabloul din camera mijlocie, furnicile care atacau dormitorul părinților, ciucurii de la covorul din sufragerie, setarul mamei de bijuterii, încuietoarea stricată de la dulapul de pantofi, perdeaua de la ușa de la bucătărie…toate, micuțe particule de energie.

Fiecare colț din casa aia e o rădăcină de-a mea și de fiecare dată când merg acasă îmi înfig puternic picioarele în pământul ei ca să îmi trag puterea.

Casa mea părintească nu mai e a mea. A fost vândută acum câteva luni și deși casa nouă a părinților mei, în care stăm deja de trei ani, e minunată, mult mai practică și mai frumoasă, oricât de mult îmi înfig picioarele în pământul ei, îmi e străină. Nu îmi dă energia după care tânjesc atât când merg spre orașul meu natal. Nu o simt încă ca acasă.

Apartamentul nostru, deși e făcut de noi și ne reprezintă total în simplitatea, voioșenia și dezordinea lui, nu poartă încă destule rădăcini ca să funcționeze ca acumulator de energie. Mai repede e un vampir de energie din cauza vampireilor care îl populează.

Așa că am rămas fără priza de unde mă încărcam.

Și aici a apărut epifania. Stăteam la apus în parcul Babeș, pe undeva departe de alei. Băieții jucau fotbal în depărtare. Eu stăteam pe o banca, sub un stejar imens, iar între mine și ei era un câmp de păpădii.

Priveam înspre apus printre păpădii și am simțit calmul pe care îl căutam de atâta timp. Mi-am înfipt bine picioarele în pământ și pentru prima dată după mulți ani am simțit că am regăsit ce căutam, deși atât de departe și atât de diferit.

Am zâmbit. Am tăcut. Am început să îmi trag seva.