Un IT-ist într-o barcă găurită

Sunt câțiva oameni în business-ul ăsta de IT care mă uimesc nu numai prin inteligența lor absolut sclipitoare ci și printr-o nevoie continuă de a face lucruri noi, de a încerca tehnologii de ultimă generație și de a înțelege orice li se pune în față. Au o capacitate uimitoare de a muta munții și de cele mai multe ori o fac cu ușurința unei pisici care se joacă cu un ghem de ață. Câteodată mi se pare că sunt ca o apă care dacă întâlnește o piatră în calea ei sapă repede pe lângă și tot își face loc să curgă.

Aceste calități îi fac să iasă repede în evidență și să devină oameni de bază în proiecte. Cum au nevoie de mișcare continuă și de provocări noi, ca să nu se demotiveze numai într-un proiect de cursă lungă, li se propune să fie implicați în mai multe proiecte. Poate fi vorba de două proiecte medii-lungi în paralel, dar de cele mai multe ori e vorba de implicare în mai multe proiecte rapide de genul pilot sau proof of concept, altfel spus o echipă mică de experți tehnici care au de mutat un munte în 2-3 săptămâni. Nimic nu le surâde mai mult decât astfel de provocări. Precum unui copil scăpat într-un magazin de dulciuri încep să vrea să guste și pop-corn dulce și ciocolată și bomboane și jeleuri și caramele și vată pe băț. Și așa se trezesc într-o zi cu o durere cumplită de burtă. De obicei după ce îi anunță un project manager sau un scrum master că au promis că fac ceva și de atunci au trecut 3 săptămâni.

Durerea de burtă e dată de nevoia de a se organiza foarte bine ca să satisfacă toate proiectele în care sunt implicați precum și prioritățile acestora. Așteptarea implicită pentru colegii care au atins senioritatea necesară acestor tipuri de proiecte paralele, e că ei se organizează singuri pentru că sunt singurii care au o vedere de ansamblu asupra tuturor activităților în care sunt implicați. Majoritatea oamenilor foarte buni tehnic nu excelează în activitatea asta. În mod interesant am observat că fetele, din aceeași categorie de greuceni, reușesc să se organizeze bine. Nu pot să îmi dau încă o teză de doctorat din concluzia asta, dar cercetez activ.

Cum e nerealist ca acești colegi să primească o asistentă personală blondă și sexi sau un asistent personal brunet și mușchiulos, după preferințele fiecăruia, consider că niciun coleg nu ar trebui să fie implicat în mai multe proiecte în paralel până nu trece printr-un training intensiv de planificare, organizare și musai delegare. Altfel e ca și cum l-am urca într-o barcă dotată cu o gaură mare și cu o jumătate de vâslă și i-am zice: Uite ce challenge fain. Sunt convins că reușești să traversezi lacul în jumătate din timpul normal și să îți confecționezi o vâslă nouă pe parcurs.  Ar fi bine să găsești o soluție să acoperi și gaura, iar dacă tot ești pe lac, nu uita să pescuiești niște șalău pentru copiii flămânzi de pe malul celălalt. I trust in you!

Revenind la training-ul pe care îl recomand, ghiciți câți trec prin acest tip de training de la bun început? Răspunsul corect ar putea părea a fi: aproape toate fetele, căci altfel cum s-ar descurca ele mai bine la asta? Dar nu e ăsta. Nimeni nu trece prin așa ceva. Habar nu avem că e nevoie de așa ceva, până nu se scufundă barca.

 

Dacă vreți, dar numai dacă chiar vreți, știu pe cineva care poate să învețe pe oricine șmecherii din astea. Nu dau nume, dar îmi place de ea. 😉

One Comment

Comments are closed.