De la cuțite la aplauze

Acum opt luni clientul nostru nu voia să plătescă facturile și ne cerea socoteală pentru fiecare oră lucrată.

Săptămâna trecută, am organizat o prezentare a produsului pentru oricine dorea să participe din firma lor și la final ne-au aplaudat.

De unde vine diferența?

Din mai multe lucruri mărunte și patru lucruri aparent mici, dar cu impact major. Toate țin doar de apropiere și de încercarea noastră de a fi percepuți ca parteneri și nu vânzători de servicii.

Pasul 1: Am adus clientul foarte aproape de echipă. Orice nelămurire se aborda direct pe Skype între echipă și el, nimic nu trecea prin alt punct de comunicare sau prin intermediari. La început mai șontâc, mai cu emoții și mai precaut, dar cu timpul și-au dat toți drumul. La un moment dat ne-am prins că grupul de Skype pe care îl foloseam devenea greu de urmărit din cauza schimbului de informație pe mai multe teme, așa că am făcut un pas mai departe. Am stabilit o întâlnire de o jumătate de oră, în fiecare zi, după pauza de prânz, în care oricare parte avea vreo nelămurire cerea participarea cuiva din partea cealaltă și țineau o conferință pentru a lămuri problema. Dacă nu aveam nimic de clarificat atunci nu se ținea sesiunea.

Ați putea zice că e prea mult, dar dacă ați înlocui toate mailurile și discuțiile pe Skype care fragmentau toată ziua cu o singură jumătate de oră lipită de masa de prânz, care deja e o întrerupere, mai sună prea mult? În plus de asta, există niște studii care zic că avem tendința de a avea încredere mai mare în oamenii cu care ne vedem mai des la ochi, decât cu cei cu care ne scriem numai.

Pasul 2: Ne-am prins la un moment dat că era puternic vizual și dacă vedea ceva schiță sau un desen reușea să își dea seama mai ușor ce vrea sau ce nu e bine la soluția curentă. Așa că ne-am apucat de făcut design-uri cu mult înainte de a intra funcționalitatea respectivă în lucru, de pictat interfețe rapid și de modificat de față cu el sau de desenat pe tablă toate ideile posibile. Orice mail care depășea un sfert de ecran era sortit pieirii, așa că am încercat să abandonăm și asta.

Pasul 3: Clientul nostru e băiat de treabă, dar nu reușea nicicum să se țină de înțelegerile noastre pentru că avea de lucru pe mai multe proiecte și nu reușea să se organizeze. Mi-am zis că sau mă tot cert cu el că întârzie sau îl ajut. Așa că, o dată pe săptămână când mă văd cu el, discutăm scurt și la obiect ce dependințe avem și ce ne așteptăm de la el. După aia decidem împreună prioritățile și abia după aia discutăm pe când ne poate livra, uitându-ne pe calendarul lui, iar eu mă adaptez în funcție de planul nostru comun. L-am învățat să își blocheze timp în calendar pentru lucrurile la care lucrează în avans și așa reușim să ne organizăm împreună. Îi iese cam 80% din timp, dar nu am mai rămas niciodată fără lucru pentru că așteptam după el.

Pasul 4: L-am ajutat să arate bine în compania lui și către clienții lor. La un moment dat mergea la niște clienți în vizită și mi-a zis că aceștia sunt potențiali cumpărători ai modulului la care lucram noi. Așa că i-am propus să îi dăm access pe serverul de test și dacă tot merge la clienți să le arate partea de interfață care era aproape completă, mai puțin că nu era legată la nimic încă. Mega fericire, merge la clienți, le arată, le explică ce va fi și deja vine cu idei bune înapoi. Altă dată, urma să participe la niște întâlniri interne și știam că o bucată de funcționalitate e de mare interes, așa că ne-am reorganizat și am dezvoltat exclusiv partea respectivă, deși pentru noi nu era prioritară. Cu o altă ocazie știam că au niște ferestre de testare cu un alt client foarte limitate, așa că ne-am schimbat modul de lucru și pentru două săptămâni vedeam dimineața ce nu funcționează, făceam toată ziua pair-programming ca să fim cât mai siguri că implementăm corect și seara făceam release cu o cadenta aproape zilnică. Majoritatea acestora erau chestii minore pentru noi, mai mult de organizare, dar pentru el erau ca niște cadouri împachetate frumos cu fundițe colorate care îl ajutau în compania lui și în munca lui ulterioară. Cu asta ne-am asigurat că în momentul în care noi o să livrăm ceva cu întârziere, poate că primul lucru pe care îl va gândi va fi negativ, dar al doilea va fi: Stai un pic, că m-au ajutat de atâtea ori. Și asta merge bi-direcțional.

Atâta tot. Nimic magic. Nimic SF. Numai multă răbdare și multe încercări de a face să ne fie bine și de a-l face să aibă încredere în noi. E mare păcat când ai o echipă faină, de oameni buni și serioși, care își dau zilnic interesul să facă un produs bun, să ai un client nemulțumit degeaba și un proiect de care se vorbește la țigară că e tare nasol. 😉

Congrats Team!!!

2 Comments

Comments are closed.