Despre lucruri nevorbite

Acum patru ani, soțul meu pica de pe picioare lovit de o durere cruntă, iar după ce a reușit cu greu să se ridice, un picior i se scurtase brusc. Urma să afle că are o tumoră vertebrală, să fie operat de urgență și să aflăm că nenorocenia îi invadase aproape complet vertebra pe care doctorii au reconstruit-o apoi din ciment.

Acum trei ani, tata suferea un infarct și era adus de urgență la Cluj de unde pleca înapoi acasă cu 5 stenturi care îi lărgeau arterele colmatate în proporții amețitoare. Urma să își schimbe modul de viață radical și să poarte zilnic după el un mic flacon care i-ar salva viața la următorul infarct.

Acum doi ani, bunicul meu aflat la o vârstă înaintată primea diagnosticul unei forme rare de cancer care îi obstrucționa căile respiratorii și în câteva luni chinuitoare urma să se stingă într-o dimineață de primăvară.

Anul acesta, mama află cu stupoare că are un cancer triplu negativ în stadiul 3 deși cu nici un an înainte își făcuse analizele complete care l-ar fi depistat, dar pe care un doctor le-a interpretat greșit. Urmează luni grele de primăvara și vară cu o chimioterapie extrem de dificilă care să oprească avansul acestui tip de cancer agresiv. Operația pare a fi un succes și acum trecem prin terapiile următoare.

Aceasta e familia mea. Nu am ales-o eu, iar ei nu m-au ales pe mine. Nu au ales niciunul prin ce trec și toți ne doream doar zile senine și fără probleme. Suntem o familie normală și cred cu tărie că nu suntem cu nimic speciali, ba chiar poate am trecut prin mult mai puține ca alții.

Singurul lucru pe care eu pot să îl aleg zilnic e ca atunci când ies pe ușă fața mea să nu îmi arate grijile ci numai bucuriile, iar chiar dacă în fiecare zi mi se strânge stomacul când vreunul din ai mei sună la o oră ciudată sau nu răspunde la telefon, aleg zilnic să râd și să mă bucur de ce merge bine, căci e singurul lucru pe care îl pot alege conștient.

Foarte puțină lume, exceptând câțiva prieteni apropiați, știu aceste greutăți pe care eu le simt atât de personale încât mi se pare normal să nu le împărtășesc. Le-am lăsat aici nu în căutarea simpatiei publice și a urărilor de bine, ci pentru că atunci când întreb cu zâmbetul pe buze pe cineva ce mai face mi se pare de mare prostie să îmi răspundă cu: Nu așa de bine ca tine. Măi să fie. Ești sigur?

 

2 Comments

  1. Acum aproape doi ani, într-o seară, soțul meu a acuzat dureri de inimă. Mi-a zis să aduc telefonul. Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el. Avea 47 de ani… Cu toate astea, niciodată nu dau răspunsul despre care spuneai. Și nici rău nu zic că fac. Știu că întotdeauna e loc de mai rău…

    Like

Comments are closed.