Un adevărat critic de artă

Acum trei ani, după ce am terminat într-un final fericit renovarea și mobilarea apartamentului nostru, într-o zi frumoasă de iarnă se făcea că balaurul mare a fost de acord să își petreacă sărbătorile de iarnă la bunici. Un aer de libertate înghețată plutea peste tot. Era frig, era aglomerația nebunească de Crăciun, dar noi eram liberi! Liberi pentru o săptămână să facem lucuri nebunești cum ar fi să mergem la film, să luam cina în oraș și să revenim acasă când vrem noi.

În acest avânt de libertate mi-am zis că e musai să ne luăm un obiect de decorațiune pentru sufrageria noastră. Ceva deosebit, ceva fain, ceva care să aibă ceva. Și pleacă prințesa la cumpărături și îl vede. Un vas minunat asortat perfect cu sufrageria! Îmi iau soțul să îi fac cunoștință cu viitoarea nostră decorațiune.

Ne tot uităm la el și era minunat din toate unghiurile. Atunci apare vânzătoare și ne spune:

Ea: Văd că l-ați recunoscut pe maestrul! E minunat, nu?

Eu:  Da, e superb.

Ea:  E unicat, ca tot ce face maestrul.

Eu:  Da, ne gândeam. E lucrat așa de curat.

Ea: Ați observat și semnătura care certifica originalitatea.

Eu: Ah, nu, nu am observat. Ne spuneți cât costă?

Ea: Da, este XXXX lei.

Eu: Mă gândeam. E un preț destul de mare.

Ea: Da. Dar e maestrul Tămâian și nimeni în Cluj nu ar mai avea acest vas.

       Eu: pauză blondă cu zămbet pe sub clipocit de gene

El: Draga mea, dacă îți place așa mult. Pentru tine orice!

Luăm vasul maestrului zâmbind și plecăm. Ieșim din magazin, cu vasul de 10 kg strâns bine în brațe și ne rupe un râs nebunesc. Habar nu aveam cine e maestrul, dar dacă vânzătoarea a simtiț cum cultura și cunoștințele noastre în materie, transpira prin fiecare por, am zis să o lăsăm să creadă ce vrea ea.

După trei ani, într-o dimineață de toamnă, în apartamentul nostru de provincie, toată familia stă în pijamale cu ochii rupți de somn după trezirea matinală a balaurului mic. Balaurul mic aleargă de la noi la oglinda de pe hol și lovește cu mașinuțe în ea. Îi spun cu câtă căldură pot eu, pentru a 13578 oară, că poate face orice în casa noastră, dar să nu dea cu mașini în oglindă.

O voce obosită de tată adaugă: Și să nu-ți pui amprentele pe televizor!

O voce obosită de balaur mare adaugă: Și să nu te atingi de borcan!

Mama, singura proaspătă ca o lămâie, adaugă intrigată: Ce borcan, măi copile?

Copilul, cu o față serioasă: Borcanul ăla din sufragerie de pe mobilă!

Adică Tămâianul meu e un BORCAN?

 

6 Comments

Comments are closed.