Gata cu săritul elasticului?

Iarăși o să vă scriu ceva ce nu o să vă placă, dar no… la ce să fie bune zilele libere?

Ați văzut poze de genul celei de mai jos la care se înghesuie lumea să-și zică of-ul: cum că nu mai sunt copiii la fel ca mai demult și că nu se mai joacă așa și că ioi și că vai?

nr6-kids-playing

De ce ar trebui să fie copiii noștri la fel cum am fost noi, când nimic din jurul lor nu mai e la fel? Cam cum am putea să îi închidem pe ei într-o bulă în care să se joace la fel ca părinții lor în copilărie, în timp ce noi ne butonăm liniștiți telefoanele jucând totuși ceva util și elevat gen Sudoku. Noi o facem pentru ca să ne ținem mintea tânără, nu de plăcere, da?! De ce nu le dăm noi un exemplu bun și să nu mai butonăm telefonul, să nu mai stăm la televizor  și să nu ne mai jucăm pe tabletă? Asta însă e nebunie curată, așa că să renunțăm la chestii extravagante.

E distractiv, inițial, când vezi că puștiul tău de numai câțiva ani știe să deschidă tableta sau să depășească o mașină într-un joc, numai că nu mai e așa de distractiv când te băzăie de 136 de ori pe zi să îi dai tableta, nu? Când al patrulea cuvânt după ce se trezește e să întrebe dacă poate să se uite la desene, te cam enervezi și nu e la fel de plăcut ca atunci când îl pui la desene ca să poți să îți faci și tu unghiile în pace. Și, hop, te turezi că nu știe să se joace singur și nu vrea să stea cu prietenii imaginari și să facă o cursă de mașini sau să facă ce știe el, numai singur, așa cum făceai și tu când erai mic. Problema e că acolo, în spatele acelui monitor există o lume minunată și greu e să îl mai faci să o uite. O lume care îl ascultă, care face exact ce zice el și când zile el. O lume în care are  sarcini de îndeplinit și lupte de dat, iar la final e un mic învingător care vrea tot mai mult. Iar asta e mult mai palpitant decât orice joc de Lapte gros sau orice alergătură pe tobogane.

Dar ce fain era Lapte gros. Ce de amintiri am cu jocurile stăzii noastre, cum ne jucam noi până noaptea și alergam ca descreierații, cum făceam șobolani din șosete și speriam vecinii. Ce amintiri frumoase. Ce copilărie frumoasă. Mda, numai că e copilăria mea cu amintirile mele și cu praful străzii mele și nu am auzit încă om mare care să nu își adore copilăria, dacă ea a fost una normală, în care a fost iubit și s-a jucat în pace. Că unul s-a jucat cu un băț în apă, că altul s-a jucat cu păpuși de porțelan, că altul făcea bătălii cu căluți de lemn sau că altul stătea ore în șir să își încarce jocuri de pe casete audio, îi fix același lucru.

Tehnologia e aici și nu numai că o să stea, dar avansul ei o să ne surprindă tot mai mult. Putem să rămânem tâmpi și să ne lamentăm că ne cresc copiii altfel decât noi sau putem să punem mână să vedem cu ce se mănâncă ce le place lor și să îi ajutăm să ia ce e mai bun din ce le oferă timpul ăsta. Dacă asta însemnă că dispare săritul elasticului, asta e… nu pierdem mare lucru. Numai să nu uităm că noi, părinții, controlăm cât timp pot să facă asta. Tot noi controlăm ca experiența lor să fie corect balansată între tehnologie și alergătură prin parc, căci nu se exclud reciproc așa cum vor poze inteligente de genul celei de mai sus să ne spună. Și tot noi ar trebui să nu ne mai purtăm ca niște moși care se plâng că pe vremea lor era altfel. 😉