Poveste cu pâine

E patru dimineața. Orașul e în noapte. Răzleț mai trece câte o mașină. Se mai aude arar un câine fără somn, iar mirosul de cafea proaspătă îi întâmpină în noapte.

Într-un colț, Juniorul alege bob cu bob grâul. Sacii închiși perfect sunt aduși direct dintr-o vale izolată din Châtillon-sur-Seine. Bunicul lui Paul, cel care conduce acum afacerea, l-a întălnit pe Vincent de Châtillon în război. Stăteau toată ziua în tranșee și își închipuiam ce ar face dacă nu ar fi în război. Și-au jurat atunci că dacă scapă, unul o să cultive cel mai pur grâu din Franța, iar celălalt o să îi cumpere tot grâul și o să facă din el cea mai proaspătă și mai bună pâine albă, în brutăria lui micuță din Lille. După ani și ani, înțelegerea e dusă mai departe de nepoții lor. Cel mai bun grâu din Franța e adus acum cu camioane speciale până și în brutăria lor din România, iar Juniorul alege în fiecare dimineață cele mai bune boabe astfel ca pâinea lor să fie cum visa bunicul lui Paul în tranșee.

În alt colț Chef de Pain Marcel și Chef de Patiserie Vasile se schimbă din hainele de stradă. Marcel a studiat 7 ani în Franța arta pâinii. Acolo și-a acoperit și corpul de tatuaje. În cele două ore cât frământă aluatul dimineața, într-o căldură imposibilă, corpul lui e un spectacol pe care Juniorul îl savurează minut cu minut, mișcare cu mișcare. Chef Vasile pare ursuz. Își începe dimineața cu o uitătură obosită și fără niciun cuvânt. Atenția lui e doar pentru foile, cremele și umpluturile la care lucrează. În momentul în care se deschide magazinul, iese afară și fumează prima țigară, apoi începe să vorbească și să glumească cu toți. E vital ca fiecare bucățică care iese din mâinile lor să aiba savoarea pe care o avea atunci când ieșea din mîinile bunicului lui Paul, acum mai bine de o sută de ani. Întreaga lor carieră ține de asta pentru că visează să obțină prima stea Michelin anul acesta.

Simina e adminstratoarea magazinului. Ea se ocupă ca totul să strălucească și să fie impecabil. Merge personal la producătorii locali de zmeură sau de produse lactate ca să se asigure că produsele sunt la calitatea pe care o așteaptă. Totul în afara unor ingrediente rapid perisabile este adus direct din Franța și ea merge cu fiecare transport oricât de greu i-ar fi. Până și șervețelele vin dintr-un mic sat din Alpi unde un grup de femei tinere le pictează manual, urmând aceeași metodă ca pe vremea lui bunicului lui Paul.

Ce vând ei e o experiență burgheză franțuzească în orice colț din lume cu un strop de caritate locală. O parte din încasări ajung la familii sărace din zone rurale care sunt încurajate să cultive cu pasiune același grâu.

Asta vreau eu să cred de fiecare dată când îmi cumpăr un macaron gigantic de zmeură la un preț exorbitant. Când mă șterg cu șervețelul moale și plăcut vreau să mă gândesc la micile artiste care îl pictează. Când îmi cumpăr o pâinică minusculă cu 10 lei, eu vreau să mă gândesc la Chef Marcel și cum a frămîntat el pe jumătate gol și cu sudoarea curgând pe abdomenul lui perfect pâinica mea până a ajuns la gustul perfect, la Juniorul care a ales grâul bob cu bob și la Simina care se chinuie ca eu să mă simt o regină chiar dacă mă îmbuib dintr-o pituță de ZECE lei! Dar mai ales la Marcel.

Acesta a fost un pamflet izvorât din prea multe macarons roz si gigantice. Sper doar că Marcel face pâine gol numai în imaginația mea. Sau nuuuu. Mai bine sper că toți sunt un fel de Marcei super secsi, căci altfel de ce aș da ZECE lei pe un colț de pâine?

the-bear-naked-chef-3