Despre cei 40.000

M-am tot gândit zilele astea la subiectul fierbinte al săptămânii trecute legat de evaluarea națională la matematică și petiția celor acum 40.000 de părinți.

În prima fază m-am hlizit văzând subiectul și interpretările greșite. Am citit tot felul de păreri destul de acide și am rezonat cu ele. Nu știu, însă, dacă pentru un elev de clasa a opta acel subiect, care nici măcar nu e de matematică, ar putea fi dificil sau nu. De fapt, nu cunosc niciun copchil de clasa a opta ca să îmi dau seama cam cât are în cap.

După aia, eu sunt un om care se ghidează natural după logică, iar culegerea Petrică am mâncat-o cu lingurița de bunăvoie și silită doar parțial de circumstanțe. Văd frumusețea matematicii peste tot și zilele trecute m-am surprins explicându-i fiului meu cum dacă te-ai întâlni cu un chinez ai putea să te întelegi cu el folosind matematică și desen( nu știu sigur dacă e exact ce zic.. dar sună bine). Având ipoteza asta, îmi e imposibil să știu dacă un copil care cântă divin la pian și vrea mai departe să se facă biolog ar fi în stare, sub presiune și fără vreo înclinare spre lucuri exacte, să rezolve acest subiect banal.

Dar ce știu sigur e cum e să fii parinte și ca acel copchil să fie tot universul tău și cum să încerci să îți rezolvi toate frustările și să îți împlinești toate visele prin el. Să vrei să îl vezi la o școală bună, să vrei să îl vezi la o facultate bună, cu o carieră sigură și independent cât mai repede, cât oi mai trăi tu. Și da, nota la evaluarea națională e doar un pas pe drumul ăsta. Pasul care îți dă accesul la un liceu bun.

Dacă copilul greșeste un subiect simplu și e la limită de a intra la liceul dorit, ce faci? Dacă un părinte de lângă tine zice hai să facem o petiție că subiectele sunt derutante, ce faci? Stai să îți spui că al tău e bolovan și că nu are rost să te lupți pentru el și că și-o merită sau semnezi petiția aia cu șapte mâini, poate poate obții jumătate de punct în plus și ce faci acasă cu el e treaba ta? Greu de zis. Greu de zis cât ești tu de inteligent sau prost făcând asta. Dar sigur poți spune cât ești de disperat și cum te agăți cu dinții de orice posibilă salvare. Greu de zis și cât va fi acest model, de ajutor copilului pe termen lung.

Ce vreau eu să zic e că e al naibii de greu să fii cerebral și rece legat de pruncii tăi, mai ales când sunt fix la limită și să zici: ”Da, copilul meu a greșit ca prostul. Dacă a greșit așa ceva, nu are sens să meargă la un liceu prea bun pentru că oricum nu o să îl ducă capul”. Sau să zici: ”E o lecție de viață de la care trebuie să învețe ce înseamnă să nu fii atent și să nu gândești. Lasă că îi face bine să dea de greu.”.

Tu te-ai putea uita în oglindă și să accepți cu seninătate asta? Că eu nu știu prea mulți părinți în stare …

Nici nu știu cum au trecut părinții mei peste asta când la admiterea în liceu am greșit cel mai simplu subiect punctat cu 0.75. Eu am fost probabil singurul elev din oraș care a greșit la 6:2*3 și printre puținii care au rezolvat problema cea mai grea de geometrie punctată cu 0.25. Eram mai bine dacă ai mei trăgeau niște sfori să mă transfere într-o clasă mai bună? Habar nu am. Mi-am învățat lecția? Nu. La admiterea la facultate am repetat schema.;) M-am pus pe atenție și învățat bine? Nu. M-am pus pe muncă… Cred că am ieșit totuși binișor, dar evit la maximum orice certificare, evaluare, test sau chestionar.