Dispariția corporatistului workaholic

Corporatistul workaholic este un biet suflet pierdut care nu muncește pentru că nu poate trăi fără de muncă, ci pentru că încă mai are ceva să îi dovedească mamei lui. Este născut undeva între anii 1975 și 1990 dintr-o familie românească perfect normală. El a primit o educație românească, perfect normală la acel moment, numită educația prin carnetul de note. Carnetul cu note cât mai mari promitea un bun drum în viață, o laudă frumoasă în fața colegilor de serviciu ai părinților și nu în ultimul rând șansa unui loc pe podium și a unei coronițe. Copiii ăștia știau ce sunt lipsurile și carnetul de note le va pava calea spre viitoarea abundență la care părinții lor nici nu puteau visa.

Ajuns adult, copilul educat cu carnetul de note are multe de dovedit. El trebuie să fie primul din echipă, cel mai bun la orice se cere, cel mai rapid, cel mai deștept și tot timpul pe primul loc. Deși, aparent, nimeni nu îi mai cere performanțe, el nu reușește să rupă cercul vicios și continuă să aștepte cele mai bune note. În curând e remarcat de șefii lui și cum el poate oricât și oricând, pentru mulțumirea lui, îi este permis să salveze lumea de câte ori e nevoie. Ba chiar i se mai cere să salveze și sistemul solar și pe micul Pluto și Calea Lactee și încă vreo 4678 de furnici roșii. Va face toate astea, cu mândrie și dedicație, dacă șeful lui știe exact ce buton să apese ca să îl pornească, iar la final îi dă coronița și diploma.

Undeva, în jur de 35 de ani, bietul nostru corporatist workaholic, perfect fericit cu viața lui și menirea de a salva lumea, poate trece prin câteva șocuri care îl zăpăcesc destul de puternic astfel încât îi reordoneze prioritățile. Acestea pot fi din următoarea gamă: i se naște un copil, îi moare cineva apropiat, un coleg de bancă înnebunește și pleacă în lume, stă pe un munte de bani, dar nu are cu cine să meargă în vacanță sau răcește crunt, zace la pat și realizează ca nu are absolut nimic de făcut în afară de serviciu și absolut nimeni nu îl sună în afară de cei de la serviciu.

Badaboom! Dacă e norocos se trezește la realitate. Realitatea aia care îi zice că mai are statistic vorbind încă vreo 35 de ani pe care ar face bine să nu îi irosească. Realitatea aia care îi zice că în 5 ani nici nu a observat că în fața firmei au un minunat salcâm care în fiecare an înnebunește de flori. Realitatea aia care ticăie și care îl face să îl doară un genunchi când e vreme rea.

Dacă nu e norocos, se întoarce îngândurat la serviciu și de a doua zi salvează iarăși lumea. În acest timp se uită îngrijorat la noul lui coleg de bancă. Tinerel, mers la sală, zâmbitor și extrem de degajat. Colegul lui de bancă nu are niciun carnețel de note. Nu îl interesează notele, ci numai să îi placă ce prestează la birou, să facă chestii cool și la finalul lunii să aibă ceva bani de spart pe niște excursii mișto și pe un iPhone. Colegul acesta pare defect. Neserios de-a dreptul. Iresponsabil și deloc muncitor. Prea le ia pe toate ușor, prea e relaxat. Cu din ăștia nimeni nu o să mai salveze lumea.

Ce nu vede el e că colegul ne-workaholic trage și el destul de tare, învață și acasă și mai stă câteodată și peste program la serviciu, numai că o face cumva mai ”light”, parcă nu are nimic de dovedit nimănui.

Ce nu mai vede el e că acest coleg e noua rasă. El e încet pe cale de dispariție, iar lumea tot va fi salvată. În mai multe zile, de mai multe mâini, cu mai mult chin, dar tot va fi salvată.

E vremea teilor în floare. Păcat să îi ratăm. 😉



Disclamer: Acest post este o generalizare, da. Tratează numai o potențială sursă a unui comportament, da. Și mai ales, se referă la cei care se întind sau se lasă întinși mult peste puterile lor și mult peste ceea ce se numește pasiune, curiozitate sau conștiinciozitate.

30 Comments

    1. Din pacate sunt inca unii care chiar cred in povestile cu prințese si printi. Am intalnit angajati la firmele astea de consultanță, nu doar din romania si m-am întrebat dacă firma aia e multinaționala sau secta. Toți sunt duși cu zaharelul ca daca se omoara muncind ajung parteneri. E o minciuna de tipul MLM. Partener ajungi doar daca esti un rechin feroce care se foloseste de toata lumea, se ocupa tot timpul de combinatii la limita legii sau dupa limita legii, a băgat in toate intrigile corporatiste si are norocul sa fie in echipa unui rechin mai mare care ajunge cumva CEO sau main partner. Alternativa mai simpla e sa fii copilul lui tata aduce progenitura unui partener. Varianta doi clar nu se aplica la nimeni din estul europei. Restul sunt carne de tun.

      Like

        1. Aia care ajung parteneri ai o grămadă de sclavi care lucrează pentru ei. Ei se ocupa doar de eventuri la care pupa in fund cate un CEO, mai “motiveaza” cate un oficial cu o vacanta la Las Vegas sau caraibe , etc. Asta vor sa fie defapt toti sclavii aia care se omoară muncind, doar ca sunt prea prosti sa vada ca bigg boss nu a ajuns unde a ajuns omoranduse cu munca.

          Like

  1. Corporatistul ala e un prost care a crezut ca marea corporatie e mama care are grija de el si fata de catre trebuie sa fie recunoscător si cu pasiune. La un moment dat ceva decizie internă de prin preaminunata corporație la facut sa realizeze ca e doar o rotita pe care corporația nu da doi bani. Acelasi tip de corporatist devine apoi direct un hipster cu bicicleta eventual si vegetarian mare amator de iesiri in natura ca imbratisat pomi. Cine stie ce vrea nu e prost. Sunt un corporatist loial si muncitor in limita banilor primiti, nici un cent mai mult. Dar deh asta e spaima HR-ului retard de la corporațiile din romania.

    Like

    1. Deci tu ai putea fi chiar rasa noua 🙂 Numa ca nu sunt de acord cu munca proportionala cu salariul pe o piata deschisa in care sunt si alte lucruri care te tin la serviciu, cum ar fi pasiunea unui comentator de mai sus.

      Like

      1. Evident ca trebuie sa existe si pasiune. Daca nu faci munca ce o practici din pasiune esti un prost care se plânge toata ziua. Cunosc o gramada de corporatisti de genul asta. Dar dacă esti pasionat de ceva poti face munca aia oriunde, nu esti legat de o corporație. Nu pot să văd o rasa noua in hipsterism. Eu cred ca in fapt corporatistul fanatic si hipsterul eco sunt doua manifestări ale aceleiași specii, pe linia mormoloc si broasca.

        Liked by 1 person

        1. Nuuu 🙂 la noua rasa ma refer la corporatistul care nu a fost si nu va fi veci workaholic pentru ca nu are nimic de demonstrat. In rest, imi place maxim ce ai zis de hipster. Nu ma gandeam ca ar putea fi un workaholic veganizat si purificat 🙂 like your idea!

          Liked by 1 person

  2. Atat de familiara descrierea, incat m-am speriat pentru o clipa. Pasiunea amintita mai sus m-a intins pe jos, la propriu in bratele SMURD-ului si-apoi m-a imbogatit cu un concediu medical cu repaos total la pat, pentru surmenaj. Din fericire, eu aveam 27 nu 35 de ani iar acum florile sunt intr-adevar mai colorate. Pentru a salva lumea am platit cu ani din viata si inca mai platesc dobanda, as fi putut avea 3 ani avans de fericire, in schimb am irosit timpul crezand ca planeta nu se invarte fara mine. Am o varsta la care cred ca nu mai trebuie sa demonstrez nimenui nimic, imi stiu valoarea ca om, ca profesionist si prieten. Stiu cat valorez in bani, in timp si in resurse. Dar pretul platit a fost prea mare…

    Like

    1. Imi pare rau de povestea ta, dar imi pare bine ca acum esti ok si ca stii ca nu ai nimic de demonstrat. Deci nu e chiar tampenie ce am debitat eu aici?

      Like

      1. Daca doar ai debitat, fara sa traiesti, you are so blessed. Daca ai si trait, sigur nu-i o tampenie :). Dar da, corporatia te inghite, de la badge-ul cu care intri pe poarta pana la procedurile de lucru si fluxurile de proces pe care le visezi in Visio desi pana ai intrat pe poarta in veci nu ai stiut ce-i ala.
        Imi pare tare rau ca fac parte din generatia al carei dusman a fost “mai binele” si nota mare, cred ca educatia iti deschide usi (pentru ca in cazul meu a facut-o), care ca o corporatie e o scoala buna insa niciodata nu e TOTUL. Dincolo de educatie, conteaza curiozitatea si pasiunea, conteaza expunerea la situatii neobisnuite si contexte diferite de viata, conteaza sa te cunosti atat de bine incat sa iti trasezi singur limita, nu politica firmei s-o faca in locul tau. Acum e bine, eu sunt cazul fericit, tot asta imi spun si pentru asta sunt recunoscatoare. Corporatia mi-a impins limita atat de mult incat stiu ca niciodata nu voi mai lucra in felul in care am facut-o, indiferent de recompensa promisa.

        Like

        1. Vorbeam din experienta, dar nu am ajuns mai rau de a pierde o relatie oficiala din asta. Ma gandeam numai daca era o tampenie ca nu m-am gandit la pasiune ci m-am dus dupa potentiala cauza.

          Like

  3. Aș zice ”Să fie într-un ceas bun!”. Dar mă tem să nu fie doar, așa, o părere. Că sigur mai sunt mulți care au grijă să nu le dispară ”rasa”.

    Like

  4. Da, textul tău e un semn de alarmă. Și eu fac parte din generația asta numai că nu sunt corporatistă. În rest, de vreo doi ani trag și eu tare să văd în fiecare an cum înfloresc teii. Și cât de dumnezeiesc miros. 😊

    Like

Comments are closed.