Oare cât mă vei mai iubi, copile?

Dau să ies din cameră și micuțul întinde disperat mâinile în sus și începe să plângă, deși camera era plină de lume cu care se putea juca. Îl iau în brațe și se liniștește imediat. Încerc să îl las jos, dar nu vrea. Vrea doar lipit de mine. Dragostea lui e dependentă. Când dispar din cameră îi e teamă că dispar cu totul. Noi suntem totul pentru el: căldură, siguranță, hrană, mobilitate, univers complet. Dragostea lui e naivă și totuși total interesată de supraviețuirea lui.

Cel mare se întinde să mă pupe de somn ușor. Mă îmbrățisează, mă acoperă de pupe și îmi spune să mai stau un pic cu el. Dragostea lui e aproape a unui iubit. E gelos pe cel mic, e gelos pe tatăl lui. Vrea să fie numai el cu mine și eu să fiu numai a lui. Sunt iubita lui cu care vrea să stea când o să fie mare. Caută să mă pupe pe gură ca din greșeală și chicotește căci nu îl las și îl gâdil înapoi.

Peste câțiva ani mă voi transforma în partenera perfectă de joacă și dragostea lui va lua forma unei camaraderii. O prietenie bună și caldă la care te întorci din explorarea lumii. O siguranță constantă pe care o ai și care îți permite să fugi mai departe.

Apoi va ajunge la rebeliunea adoleșcenței cu zile cu drag și zile cu ură, zile în care mă vrea aproape și zile în care mă detestă și mă vrea cât mai departe. O să vadă toate urâțenile mele mărite și distorsionate și își va dori altă mamă. O să vadă cele bune numai în zilele senine și o să își promită că se va purta mai frumos, deși a doua zi va uita deja. Dragostea lui pălește și se luptă cu multe alte iubiri noi.

Vin anii facultății când dragostea lui nu mai urăște așa de tare, dar nici nu caută apropierea. De departe și mai puțin, numai când are el nevoie și numai când sună el. Ochii lui încep să vadă îmbătrânirea și mintea lui începe să se înțeleagă pe el și să caute greșelile mele în el. Dragostea lui e dură, dar nu mai e rece.

După ce se cunoaște pe el ca adult poate să mă iubească pe mine ca adult. Poate să mă vadă în tot ce am adunat în viața mea și în viața lui. Poate judeca clar ce am făcut și ce am desfăcut și de ce. Poate să mă certe, să mă contrazică, să mă hășâie, să râdă de mine, să mă înțeleagă, să mă aline și să mă strângă în brațe tare și să îmi întoarcă dragostea pe care i-am purtat-o tot timpul.

Și dacă atunci mă va iubi măcar jumătate din cât îmi iubesc eu părinții acum, atunci o să fiu o bătrânică tare norocoasă cu doi vlăjgani duri și un bătrânel ramolit și un pic lovit de alzheimer.

 

 

 

 

 

 

8 Comments

  1. Oh, this subject is so debatable, i love it! Spectrul etapelor “naturale”e asa de larg, si are asa de multe axe! Dar inainte sa iau ca exemplu cea mai comuna axa, ma iau de cuvantul “natural”, pe care il folosim interschimbabil cu “normal”: natural, asa cum se gaseste in natura sau cum a intentionat natura. Iar normal, ceea ce e majoritar, comun. Asa se face ca etapele “naturale” ( a se citi normale) difera in timp si geografic. (Exemplu: crizele de la 3-4 ani sun naturale in cultura noastra ( a se citi normale), inaltele, nu). Motivul e foarte simplu si arhicunoscut: copilul e inzestrat de mic cu capacitatea de a dobandi un skillset care sa ii permita sa faca fata mediului in care traieste, mai ales la maturitate. Iar mediul nostru numai natural nu e, asa ca e greu de facut diferenta dintre ce e natural si ce e normal. Mediul ii canta copilului, el joaca. Din formatie facem si noi parte, unii afoni, altii mai nimeresc o nota, doua, altii il fac si pe Pavarotti invidios. Cantarea noastra e cel mai adesea deficienta, dar nu ne dam seama fiindca toti falseaza. Cum sa stii ce e aia cantare angelica, daca auzi numai behaieli? Revenind la axa de mai sus, la un capat e copilul docil, a carui vointa a fost supusa fara drept de apel, ca parintele stie mai bine, la celalalt e copilul razvratit impotriva autoritatii reprezentata de parinti/scoala/sistem you name it. Iar la mijloc e prietena mea din liceu, Caisa. Ea avea o gramada de prieteni, inclusiv buni, si o relatie deschisa cu ai ei. Cand imi povestea ce a facut in weekend sau in vacante, fie ma rusinam, fie ma socam. Iar cand s-a lovit cu capul de pragul de sus rau de tot, la ai ei s-a dus, iar ei au sprijinit-o, fara urma de repros sau judecata. Cred ca asta era diferenta dintre prieteni si ai ei: ai ei nu o judecau si o acceptau asa cum era, si erau de partea ei in toate cele. Iacata, Caisa se spovedea la ai ei de chestii pe care eu in veci pururi nu le-as fi spus alor mei, si apela la ei pentru chestii cu care eu in veci pururi nu m-as fi dus la ai mei. Mai bine, in loc sa bat campii, scriam despre Caisa de la bun inceput. Ce s-a ales de ea, dupa atata libertate si intelegere? Pai, e o femeie inteligenta, empatica, implinita, la casa ei, echilibrata emotional, preocupata, printre altele, sa dea ceva inapoi comunitatii, cel putin asa am inteles din ziare. Am un sentiment ca fetita ei nu a facut crize la 3 ani *wink* Sau oi fi eu naiva? Daca da, prefer asa ( din ciclul Speranta moare ultima…)

    Like

    1. Corina, cred ca povestim live 🙂 Lasam pruncii cu tatii si iti explic ce am vrut sa zic prin natural. Nu ma refeream la normal ci la natural = hormoni, nevoi de recunoastere sociala, castigarea independentei, reconfigurare cerebrala..etc… etape prin care trec cu totii, cred eu 🙂

      Like

      1. Hiii, asa ar fi fost cel mai bine, live. Dar no…Acu ma manca dejtele, si sunt 3 variante: 1. Imi tai craca singura de sub picioare; 2. Ma fac inteleasa; 3. Te exasperez (caz ib care sugerez sa iti faci un blog secundar unde sa scrii de comentatorii de pe blogul primar:p ). Clar exista etape naturale anume, dar… acestea nu e musai sa excluda o relatie reusita si de dragoste for evah and evah, fara detestarea si ura temporare fata de parinti:) (La urma urmei, copilul nu detesta parintele, ci dezaprobarea/neintelegerea/judecata/autoritatea din ochii lui, zic io). That’s all I’m saying legat de fragmentul de mai jos, de la care am pornit:
        “Apoi va ajunge la rebeliunea adoleșcenței cu zile cu drag și zile cu ură, zile în care mă vrea aproape și zile în care mă detestă și mă vrea cât mai departe. O să vadă toate urâțenile mele mărite și distorsionate și își va dori altă mama.”
        But feel free to call me crazy:) Paste fericit si sa ne iubeasca odraslele ca pe ochii din cap, fara sa fie mamosi, si noi sa fim niste mame cool, macar in ochii lor:D

        Liked by 1 person

  2. Fain articolul. Dar nu cred ca ti se potriveste. Am eu asa un feeling. Poate pentru ca faci parte din generatia mai iluminata de parinti care stiu ca in educatia /cresterea copilului conteaza accentul pe emotiile copilului si nu realizarile academice incepand de la 5 ani, libertatea oferita si nu autoritatea, auto-disciplina si nu disciplina. My two eurocents.

    Like

    1. Ha, am lasat comentariul fara concluzia logica: cu asa crestere, sigur ca copiii te vor iubi forevah and evah, fiind niste copiii apoi adulti fericiti cu ei insisi, ready to take over – pardon, take on the world. High five!!

      Like

      1. Mersi Corina draga! Numai ca o sa te contrazic 🙂 si nu contrazic ca mi-ar placea sa fie cum zici tu. Numai cred ca astea sunt niste etape naturale prin care trec copiii pana la maturizare si cred ca oricum ar fi crescuti ei trec natural prin ele. Asa m-am gandit eu cu mintea mea mica. 🙂

        Like

Comments are closed.