Spaime de primăvară

Urăsc primăvara.

Primăvara, umbra pe care o port cu mine devine mai mare și aproape mă înghite. Stau minute în șir cu ochii pironiți în gol și simt cum umbra se mărește până începe să înghită complet soarele. Mă trezesc noaptea cu răsuflarea tăiată și cu mintea cuprinsă de panică și văd cum umbra mea a acoperit până și luna.

Știu că se va micșora în câteva zile. Știu de mulți ani că mă acaparează complet numai primăvara. Știu că pe an ce trece e tot mai mare. Parcă se hrănește din fericirea mea și crește odată cu ea.

Câteodată mă uit la copii, le miros părul și pielea și simt cum umbra apare iarași și îmi râde în față. Știu că într-o zi o să vadă și ei umbrele lor și spaima mea va fi și a lor. Mă gândesc dacă oare nu am fost prea egoiști când i-am aruncat și pe ei în jocul ăsta de umbre.

E singura mea spaimă. E umbra pe care o port cu mine tot timpul. Ar trebui să mă împrietenesc cu ea, dar nu pot. E frica groaznică de marele salt în neant.

Urăsc primăvara…la fel de mult cât o iubesc.

 

 

9 Comments

  1. Partea buna e ca o data ce nu mai suntem nu ne va durea nimic si nu vom mai stii nimic. Ce usurare poate :))

    Like

  2. Eul filosofic iese la iveala… Lasa melancolia de primavara la o parte si hai la un cremes dupa munca:D

    Like

      1. Nu, deloc, dar il mananci la cu un pahar de Cola alaturi si apoi te simti atat de vinovata ca uiti de drama existentiala:D Sau nu…

        Like

Comments are closed.