A fi sau a nu fi Agile

Titlul e bun, nu? V-a făcut să fiți destul de curioși încât să vedeți despre ce e vorba și s-ar putea să nu vă dezamăgesc prea tare dacă aveți chef de o mică incursiune în istoria unei religii pe care o întâlnim zilnic la birou. Jucați-vă un pic cu mine și cu imaginația căci vreau sa vă povestesc la ce m-am gândit azi noapte.

Legenda spune așa: Se făcea odată că lumea IT era înrobită de o religie groaznică numită Waterfall din cauza căreia ( și nu din cauza slujitorilor ei) proiectele nu se terminau niciodată, iar zeii ( aka Client Requirments Engineers, Business Owners…) erau foarte schimbători și capricioși  și nici măcar ei nu îl puteau înbuna pe marele Zeus ( aka Ză Client) care era tot timpul nemulțumit.

În aceste vremuri vitrege, demult apuse, un grup de temerari s-a gândit la o nouă învățătură în care zeii și oamenii lucrau împreună pentru binele umanității, unde toți erau egali, se ajutau și respectau reciproc și cel mai important căutau moduri cât mai eficiente de a ajunge la pacea veșnică cu marele Zeu. Această nouă religie se va numi Agile. Crezând că noua religie poate salva lumea IT și mulțumi pe marele Zeu, temerarii au început să se gândescă la moduri în care pot practica noua religie și așa au apărut mai multe biserici. Ele aveau nevoie de misionari ( aka agile coach), patriarhi ( aka agile champions) și preoți ( aka agile trainers) pentru a propovădui înțelepciunea fiecărei biserici, pentru a crea ritualuri și reguli clare și pentru a strânge bani care să ajute biserica pe mai departe.

Încetul cu încetul lumea IT e cucerită de noile biserici, dar niciuna nu se dovedea perfectă. Încă mai existau furtuni, erupții vulcanice, cicloane și înghețuri teribile. Slujitorii bisericilor au început atunci să fie și mai stricți în aplicare regulilor și să își concenteze toate forțele în educare maselor spre a urma cu strictețe ritualurile lor. Prinși în tumultul evenimentelor conducătorii țărilor ( aka companii) căutau să rezolve problemele cât mai repede și mai ușor, iar dacă asta însemna aducerea unor misionari și patriarhi care să învețe oamenii cât mai repede ce să facă, era o soluție bună. Lumea uita încet învățăturile religiei de la care porniseră și se concentra la a memora perfect rugăciunile, a le spune în exact timpul indicat și exact la momentul indicat.

Atunci unele voci ale celor sătui de atâta comuniune și ritual s-au ridicat împotriva noilor biserici și au început să le ceară tot mai virulent arderea pe rug. Voci puternice cu argumente tăioase se ridicau și o nouă revoluție începea.

Oare e apusul noii religii Agile sau apusul bisericilor de tip Scrum, Kanban, DSDM, XP, Lean, Crystal…? Oare vocile ce se ridică aduc o nouă religie sau văd doar  bisericile și vor doar distrugerea lor? Oare vor rămâne doar mâini ce ridică pietrele sau își înțeleg rolul și locul important în dinamica schimbării?

Am încălecat pe-o șa și v-am zis povestea mea!

No, dragilor, cred că v-ați prins ce vreau să zic, nu?  Dacă nu, vă zic și pe șleau: nici un mod de lucru nu s-a dovedit infailibil. Ecosistemele în care lucrăm sunt atât de complexe încât regulile, oricât de bune au fost ele în alte proiecte sau companii, devin doar posibile căi de plecare și nu rețete. Singurul mod de a progresa este să ne găsim un mod de lucru bun în acel moment, în acel context, adecvat acelor oameni, agreând și aderând la niște principii comune sănătoase. Pentru asta e nevoie de cooperare, comunicare, experiență, spirit de aventură și minți deschise. Mie îmi sună asta încă a Agile, dacă ținem neapărat să îi punem o etichetă.