Dimineața pe răcoare

Azi dimineață la 5:30 după ce am culcat micuțul pentru a șaptea oară, mi-am târât încet pașii spre halat și spre papucii de casă. M-am mai târât un pic spre bucătărie. Am făcut o limonadă, o cafea și un mic mic-dejun. Le-am târât pe toate spre camera de zi și m-am tolănit pe șezlong ( știți că denumirea vine de la francezul ”chaise longue” ( scaun lung)  citit pe românește? ce grozăvie!). Mi-am luat cartea și în totală liniște am mâncat, băut și citit. Pe la 7 când se trezea restul casei mie începea să îmi fie un somn serios, așa că m-am târât să mai fac niște cafea și niște limonadă.

Care o fi oare treaba cu nebunia asta? De ce să te chinui după nopți nedormite să te trezești devreme ca să îți bei cafeaua în tihnă și să citești, când ai putea să mai dormi o oră bună? Răspunsul nu e un sforăitor: ”dar vai, ce ar fi viața mea fără lectură?” 🙂 și nici urmă de vreo pretenție de intelectual. Același lucru l-aș face și dacă mi-ar plăcea să croșetez sau să mă uit la seriale idioate pe TLC sau să fac sport.

Eu cred că treaba stă așa: sunt câteva lucruri esențiale care ne fac pe noi, noi: un nume, un oraș, o vârstă, o meserie, niște pasiuni, niște plăceri, niște calități și niște defecte, niște experiențe marcante. Singurele pe care le putem controla cu adevărat sunt pasiunile și plăcerile. Ne ia cam 20 și ceva din primii noștri ani ca să le găsim și să ne modelăm după ele, până când le facem parte din Eul nostru. ( Aici e un moment bun de dat cu pietre. Dacă vi se pare că e o aberație ce zic, dați repede un clic pe X-ul ăla mare din dreapta sus și închideți prostia asta.)

Treaba asta a mea cu cititul e o pasiune din copilărie. Am niște călătorii incredibile prin mai multe lumi în același timp și îmi folosesc imaginația la maximum . Am observat că uitându-mă la filme nu obțin același efect. În nici un an după ce am citit o carte uit numele personajelor și mare parte din acțiune. Rămân însă tot timpul niște imagini și niște idei pe care le pot readuce doar privind cartea în bibliotecă.

Băutul cafelei în tihnă e o plăcere pe care am prins-o undeva în ultimul an de facultate când stăteam într-o garsonieră la etajul 6. Dimineața când ieșeam pe balcon să beau cafeaua, Mănășturul era complet în tăcere. Acesta era singurul moment când îmi plăcea jungla de blocuri, aruncate care pe unde puteau și pierdeam senzația aia de sufocare pe care o are un om crescut la casă și parașutat într-un apartament minuscul, dintr-un bloc uriaș, dintr-o mare de blocuri.

Revenind la ideea mea, cred că dacă aș renunța la două dintre plăcerile mele, pe termen mediu și lung nu aș mai fi bine eu cu mine. Cred că ar rămâne acolo un gol care m-ar râcâi tot timpul. Mintea mea mi-ar băga degetele în ochi, ca un copil rău, cu orice ocazie ar prinde, pentru că o privez de plăcerile ei.

Cu siguranță însă, pasiunile astea  și tabieturile lor se schimbă cu timpul și poate peste 5-10 ani când o să aflu că am hipertensiune o să renunț la cafea și mă apuc de fumat în tihnă. ;).

Ideea e însă una, cu siguranța: nu vreau să las cotidianul să îmi răpească ceea ce mă face pe mine eu!

După 8 luni cu micuțul, multe nopți fentate și multe cearcăne eu tot am adăugat teancul ăsta. Unele sunt niște povești grozave, altele mai puțin grozave, dar cafeauaaaaaaa! Cafeaua a fost tot timpul grozavă!

IMG_20151209_092006