Competiţia castelelor

Sâmbătă unul din prietenii balaurului meu şi-a sărbătorit ziua de naştere şi am fost invitaţi împreună cu toţi colegii de grădiniţă acasă la el.

Mică paranteză nostalgică:  Mai ştiţi când eram mici şi ne sărbătoreau părinţii ziua acasă? La noi era cam aşa: Mama se trezea cu noaptea în cap, facea tort şi prajitură şi friptură cu cartofi piure. Ne îmbrăcam în cele mai bune haine şi aşteptam de cu dimineaţa să ne vină invitaţii. Invitaţii erau toţi copiii de pe stradă, fie ca îţi plăceau sau nu, iar cadourile erau de obicei cărţi şi creioane colorate. Urma: poze, joacă în curte, cântat-urlat, mâncat tort şi plecat acasă fericiţi. După care dăi şi strânge şi spală vase până te săturai şi începeai sâ visezi la Crăciun când urma să mai primeşti cadouri. În timp s-au mai schimbat un pic activităţile dar ideea a rămas cam aceeaşi şi distracţia la fel. Prin liceu au apărut “discotecile”, noi am crescut şi de atunci s-a schimbat treaba. Închidem paranteza nostalgică.

Având încă amintirile petrecerilor noastre în cap, mi s-a părut o idee grozavă şi m-am bucurat când mama sărbătoritului m-a lăsat să o “ajut”, deşi cred că se cam descurcau şi fară mine. Sâmbătă: emoţii, ne îmbrăcăm frumos, ne parfumăm şi mergem la petrecere. S-au pregătit aşa de drăguţ că m-am bucurat tare pentru micuţ că are ocazia să îşi cheme prietenii la el acasă. Aveau baloane, măşti, ghirlande cu numele sărbătoritului, serveţele de petrecere, pahare colorate, masă aranjată cu drag, şotron, munţi de pizza şi jucării alese special pentru a nu isca certuri. Se vedea că au muncit să organizeze totul.

Şi stând la masă mă pune naiba să le zic: Vă place ce fain e la S. acasă şi cum s-a pregătit pentru ziua lui? Şi aud aşa: “Nuu, mie îmi face mama ziua la Castelu A.” “Eu mi-am făcut ziua la Castelul Z şi am avut topogan…” A mai zis un micuţ ceva şi am schimbat repede vorba să nu apuce să audă şi sărbătoritul şi mi-a venit să le zic câteva 🙂

Ne-am tot chinuit să îi antrenăm într-un joc în care să nu fie nevoie de jucării şi “Scaunele” a funcţionat pentru puţin timp, apoi a început iarăşi viermuiala după jucării. Un băieţel foarte simpatic a venit la mine şi mi-a zis: “Mama lui H, dă-mi ceva care sa tragă. Orice! Numai să tragă!” 😀 Căutau jucării frenetic şi după 5 minute se plictiseau de orice găseau şi reîncepea căutarea.

Noi am plecat după tort, petrecerea a mai continuat încă 1-2 ore deci nu ştiu deznodământul. Mi s-a părut că până la urmă s-au distrat bine, iar sărbătoritul părea tare fericit şi chiuia de veselie când am plecat noi. Balaurul meu a fost şi el foarte încântat mai ales că ştia casa sărbătoritului aşa că s-a simţit foarte comfortabil. La 8:30 dormea dus şi în somn a tot vorbit ceva despre tort şi jocuri.

Eu am rămas să mă gândesc la copiii ăştia care au aproape tot ce vor, care nu ştiu să se joace fără jucării, care au deja pretenţii unde să li se organizeze ziua de naştere, care nu ştiu să se bucure de carioci şi de modul în care i-am stricat noi înşine fără să ne dăm seama. După 3 ani de grădiniţă privată şi după ce l-am înscris şi la o scoală privată în speranţa unui alt stil de învăţământ, stau şi reconsider serios dacă o expunere la o lume cât mai variantă de posibilităţi financiare şi de moduri de creştere nu este mai importantă decât media la matematică sau la română.

Numai că… după cum bine zice înţeleptul şi minunatul meu soţ: ‘atâta timp cât tu îi cumperi papuci noi de fiecare dată când îi strică, în loc să îl înveţi să aibă grijă de ce are, îl poţi da la orice şcoală vrei tu că e tot degeaba!’ TADAM!

2 Comments

  1. Bataia cu sabii din baloane a fost pe val mai bine de 30 de minute, deci mai au o speranta :)), la baieti se pare ca le trebuie miscare nu “titirezi” :D, eu nu m-as fi gandit :))…

    Like

Comments are closed.