Băiat minunat cu cască verde!

Pregătiţi-vă de o postare un pic mai moale, căci azi mai că mi-au dat lacrimile. O fi şi de la vânt şi de la vârstă şi de la nesomn… tot ce se poate.

Bunnn, azi dau să merg dinspre Parcul Rozelor spre Grigorescu pe podul de beton de deasupra cascadei. Micuţul in marsupiu şi căruciorul dus cătinel cu o mână. Căruciorul e uşor aşa ca nu mi-am facut probleme ca nu îl pot tîrî după mine pe scări.

Ajungem la primul rând de scări şi dăm de un băiat cu vestă verde si cască verde şi bicicletă roşie care se chinuia sa îşi urce bicicleta pe scări, aşa că stăm să ne uităm la raţe şi la apă până reuşeşte el. Ajunge la prima platformă şi văd că schiopăta şi nu călca bine cu piciorul stâng şi nu îi era prea uşor cu bicicleta. Dau să urc şi eu scările cănd îl văd cum coboară şi vine să îmi ridice şi mie căruciorul. Îi zâmbesc şi mulţumesc şi după ce urcăm şi al doilea rând de scări văd ca mă aşteaptă să mă ajute şi la coborâre. Îi spun că mă descurc căci căruciorul e uşor, dar nicio reacţie. Stă tot lângă noi. Îmi coboară căruciorul şi pe când îi mulţumeam frumos vorbeşte şi el ceva şi ii văd faţa mai bine. Avea dificultaţi de vorbire, probabil o formă de sindrom Down după trăsături şi nu era chiar copil, poate avea 17 ani..

Este prima dată de şapte luni de când merg pe podul ală când cineva mă ajută…Zice-ţi şi voi de nu e motiv bun de lacrimi. Îmi pare rău că nu am stat să vorbesc mai mult cu el. M-am intimidat groaznic…

Am o rugăminte la voi: dacă îl vedeţi prin Mănăştur sau Grigorescu să îi zâmbiţi. Atâta tot!

PS: Soţ – DIACRITICE! Mă poţi citi şi tu acum 😀