Cultura lamentarii si a chitibusarii

Asta e un post nervos! Cred ca sau suntem defecti ca popor sau suntem foarte ipocriti sau ne-au tampit Stirile de la ora 5. Contine exemple si pentru cei cu copii si pentru cei fara copii si cu mai multe rabdare. 😉

De ce cand povesteti despre copilul tau trebuie sa te bati in “laude” cu vecina incercand sa gasiti al careia e mai rau si face mai multe prostii si e mai greu de crescut? Incerca o mamica zielele trecute sa ma faca sa spun ca Micutul e rau si nu doarme si vai si ioi ce viata grea am. Si cum eu ii tot spuneam ca e ok, e un copil normal, mai si plange mai si rade, ea nu si nu, ca a vazut ca il hintam pe balcon asta inseamna ca plange mult. Si eu nu si nu, ca nu am de ce sa ma plang.. doar e bebelus! WTF? Ar trebui sa stea cu babetica pusa si sa se uite la stele si din cand in cand sa zica filosofic:”Mama imi e foame si dupa aceea o sa ma culc linistit, numai pune-ma in pat si poate o sa te deranjez mai incolo cu niste dejectii si cand o sa ma usture fundul o sa ridic o spranceana ca sa pricepi ca e timpul sa ma speli”?

Un tatic zilele trecute se plangea ca baietii lui se bat toata ziua si ca fac numai ce vor ei si ca vai si ca ioi. Apai cine o fi adultul acolo? De ce sunt scapatati amandoi? Mai bine stam in parc cu mainile in san si ne plangem la toate tutele care stau sa ne asculte, decat sa punem mana sa citim, sa ne sfatuim cu educatoarea, cu psihologul de la scoala si sa facem ceva. Numai ca asta cere un pic de efort. Lamentarea in parc e mai simpla.. si lasa ca o sa creasca ei, caci toti am crescut.

Pentru cei care nu aveti copii si sunteti relativ flexati si scarbiti de acest subiect va dau un exemplu mai aproape de voi. De cate ori ati iesit la bere sau v-ati intalnit cu prietenii si ati inceput sa va plangeti de firma la care lucrati? Ca e asa si pe dincolo, ca proiectele sunt naspa, ca sefii sunt idioti, ca firma e de rahat? Mda, dar a doua zi va intoarceti tot la aceeasi firma? Atunci poate nu o fi asa de rau, numai ca e mai interesant sa ne plangem tot timpul. O fi asta ipocrizie cumva? Tot mai simplu e sa stai sa chitibusezi de pe margine decat sa te zbati sa schimbi ceva sau daca nu se poate face nimic si esti atat de nemultumit atunci sa pleci. Altfel poate ar fi bine sa vorbesti si depre partile bune si ce te tine acolo. Cred ca acelea sunt mai importante decat restul daca reusesc sa te tina pe loc. Nu?

Sau de cate ori v-ati intalnit la o inghetata si asa ca intre gagici v-ati facut cu ou si cu otet sotii/prietenii? Dar dupa aia tot la ei v-ati intors acasa. Si uite asa incepeti incetul cu incetul sa vedeti numai ca nu isi aduna sosetele de pe jos si nimic bun in rest.

O fi terapeutica si lamentarea asta? E tot concurs ca in liceu unde cel mai smecher era cel care facea prostii si chiulea si cu el vroiau sa fie toti prieteni? Nu depasim oare faza asta nici ca adulti? Nu zic sa vorbim numai despre unicorni si curcubee si nori pufosi, dar parca nu e totul asa de negru si toti asa de rai. Gresesc eu? Numai pe mine ma enerveaza oare?

One Comment

Comments are closed.