O cezariana si 215km

O cezariana si 215 km alergati de Tibi Useriu aparent nu au nici o legatura decat daca ai mintea mea si ai timp noaptea sa te gandesti la tot felul.

Sunt la a doua operatie si desi nu doresc nimanui sa treaca printr-o operatie, e o experienta impresionanta. Eu ma vad pe mine in multitudinea gandurilor si trairilor mele, imi e greu sa ma reduc la corpul meu fizic, exact ceea ce se intampla la o operatie. Esti un organism care e taiat, intepat, tras, impins si manevrat, de un personal minunat si extrem de competent in cazul meu, dar esti redus la tu, organismul, care ba doare, ba nu reactioneaza, ba te impunge. El este brusc centrul tau pe care il asculti si care iti vorbeste cum niciodata altcandva. Dupa ce trece operatia urmeaza cateva zile la terapie intensiva unde trebuie sa te pui pe picioare cat mai repede. Dopat bine si sustinut de asistente trebuie sa te ridici in seara operatiei, sa mergi cat mai mult si sa inveti cum sa te misti in pat ca sa te poti intoarce de pe o parte pe alta fara ca cele 4 straturi de cusaturi din burta ta sa te doara crunt. Si da, faci toate astea dopat! Am primit in prima seara 2mg de morfina si dupa injectie am simtit cum mi se relaxeaza tot corpul si am gustat dulcele drogului.

Nu ne-am ridicat toate din pat, nu am umblat sontac sontac pe hol ca sa ne revenim si nu am fost mutate toate in aceeasi zi de la terapie in salon, nu ne-am dat jos branulele in aceeasi zi si nu am refuzat calmantele care puteau veni oricand. La externare cand deja refuzasem calmante de 3 zile ca sa vad daca pot face fata, ii povesteam sotului meu cu mandrie cum m-am descurcat comparativ cu colegele mele de suferinta si trageam concluzia ca probabil fiecare are o toleranta diferita la durere si fiecare organism reactioneaza altfel.

Sambata si duminica am urmarit frenetic update-urile de pe Facebook legate de lupta incredibila cu corpul si mintea pe care a dus-o Tibi Useriu si cand nu mai venea nici un update duminca, undeva spre pranz, eram ingrijorata sa nu fi patit ceva, cumva asteptand fatidic ca o rotita sa cedeze pentru a demonstreze ca nu se poate chiar orice daca ti-ai pus mintea.

Cand am vazut stirile m-am bucurat imens si nu mi-a venit sa cred ca l-am vazut pe omul asta in carne si oase. Luam cumva cu mandrie si asupra noastra succesul unui om prin simplul fapt ca il cunoastem. 🙂 L-am auzit vorbind si cand l-am auzit nu m-a atins foarte tare, nefiind un fan al alergatului si partial neintelegand nebunia.

Abia acum m-a atins mesajul cand in lupta cu propriul corp am decis ca mintea mea dicteaza daca mai pot face inca un pas si sa tolerez durerea. Evident daca punem rigla si masuram, comparatia e absurda ca si magnitudine a efortului si vointei, dar mintea mea  a facut click la ea si am inteles cat de mic ar trebui sa fie corpul meu pe langa mintea mea si mintea mea cea slaba pe langa mintea mea cea puternica. Suna dubios, dar intelegeti voi.

Asa ca mi-am gasit in sfarsit rezolutia pentru anul 2015, 2016, 2017…: Cand o sa imi vina sa ma vait si sa cedez oboselii sau greutatii o sa imi soptesc numai atat: Tibi Useriu!

—————————————————————————————————————————–

Si un pic de copyright: sursa poza: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10153183102807808&set=a.10153182897502808.1073741854.527572807&type=1&theater

One Comment

Comments are closed.